joi, 14 septembrie 2017

Violeta Anciu – alte maşini şi un fotograf amator

„Ce chef am de un cer însetat!”

Dacă am recomandat cândva poemele din acest volum, cum se aminteşte pe coperta a patra, am făcut-o din motive de încredere în talentul autoarei şi în perspectiva care se deschidea unor texte lipsite de dulcegării sentimentale, de excitaţii ale glandelor… lacrimale, realmente sau virtualmente. Violeta Anciu se aşează tot mai temeinic într-un discurs dezinvolt despre o realitate complexă şi alienantă. De unde şi viziunea - căci poeta aceasta chiar are deja o viziune! – de sorginte gotică asupra lumii, asupra relaţiilor între indivizii acesteia şi asupra relaţiilor cu sine, atenuată uneori ce ceea ce sugerează ultimul vers al cărţii, folosit de noi, mai sus, ca titlu.
Preventiv, suntem avertizaţi din chiar primul poem că „nu ştiu şi nu am înţeles ce este poezia. / doar să o trăiesc / lăsând-o  să mă trăiască / să mă consume // şi să mă transforme.” Desigur, afirmaţiile sunt retorice, autoarea este departe de situaţia burghezului gentilom al lui Molière, cel care făcea proză fără să ştie. Ea ştie ce face, are conştiinţă poetică, ba chiar pune în dificultate pe cititorul leneş, pe cel ce caută delicii superficiale, lesne accesibile. Violeta Anciu este un poet adevărat. E implicată în trăirile profunde ale sentimentului, ale emoţiei de altitudine, în melancoliile întunecate specifice mai cu seamă romanticilor: „aripile / mi le-au mâncat corbii / / sunetul se zbătea  cuşcă / mă ocoleau privirile // ţineam de tine aşa cum ştiam / că n-o să ţii vreodată la mine //  chipuri se desprindeau din trup / mirându-se de noi” (film mut) Abordarea este, cel mai adesea, à rebours, este felul ei de a fi, de se îndoi, de a (se) interoga: „dă-mi un pahar de fericire / să uit că nu mai vreau să simt / cum banca asta rece / se transformă în abur şi ies liane crude, / miros de motorină cu gust de trandafiri. // de-atunci nu mai am nume şi nici chip, / iar caii se adapă la umbra mea / eu nu mai plec şi nu mai mişc, / dar timpu-mi zboară gândurile-n crengi, / / dacă vii fără să ştii să pleci / când timpul cade-n formă cubică aici.” (efervescenţe). Se observă cum elementele se combină pentru a oferi o imagine eminamente sumbră, divergentă în raport cu dorinţele obişnuite, timpul însuşi îngheaţă iar gândurile nu au scăpare decât în zbor. Eul poetic acaparat, pe alocuri, de îndemnul lui Marinetti – „Uccidiamo il Chiaro di Luna!” – se depărtează de acesta în delicate poeme minimaliste „am picioarele în lumi diferite / şi stau cu mâinile în nopţile roşii // să mi se scurgă cerul pe faţă.” (fiarele mele) sau „pe umbra mea se-aşază praful, / / parfumuri de femei şi sutiene ofilite, / când întunericul se duce // în frunzele / la nord de tatăl meu (ude pe sârmă).
Temele sunt cele fireşti la un poet tânăr, dezabuzat şi… contemporan: dragostea, moartea, deşertăciunea, dar mai cu seamă alienarea. Poeme precum excelentul fugit irreparabile, ori o damă nemiloasă, desculţă, actul, din cronici, gospel, sânge miros ş.a. dau seama de criza comunicării cu ceilalţi şi cu sine, de malentendu-ul care ia în stăpânire universul cotidian tot mai mult. Desigur, metafora este omniprezentă, este un aspect reconfortant pentru degustătorii de esenţe: „de fiecare dată când pleci iei cu tine totul / rămân în colţul unde m-ai găsit uscată // femeie-n rochie albă rătăcind desculţă / mi-e mintea” (desculţă) sau: „sub tălpile ude se întind toate credinţele / din fiecare pas se naşte un nou scop // noaptea, / identitatea se retrage în colţuri” (valori descălţate), mai cu seamă că îi sunt asociate o ambiguitate şi o abstractizare iscate din economia de cuvinte, „concizia” de care vorbeşte textul lui Ciprian Chirvasiu pe coperta a patra a volumului.
Vocativă, poezia Violetei Anciu nu are cum să rateze atitudinea, implicarea, desigur foarte departe de versul lozincard şi chiar în lăuntrul celei mai expresive forme poetice: „nebuni la dirijat. // n-ai auzit că se moare cu sfârşitul ploii / şi se renaşte din păcatele lumii?” (verde verde-ntunecat) sau „s-au topit zăpezile / te rog să nu mă cauţi / copiii n-au voie să simtă întunericul // […] // luna asta nu mai moare nimeni // avem destui copii de sacrificat” (eroi). Inevitabil, o asemenea abordare stilistică atrage după sine iminenţa unor ritmuri şi rime, a unei muzici interioare, care iese mai la vedere atunci când este necesar. A se vedea ecouri la rând, dar mai ales acolo unde poezia capătă sunete vechi, din folclor, din substratul ancestral, un fel de descântec-bocet de o mare fineţe: „ploaia să sece / pe urmele goale / noaptea cealaltă. / / fierbinte-ndoiala / mai albă, mai rece // din piept răsuflarea / căzută // să plece. (ort).
Chiar dacă nostalgia traversează mai mult sau mai puţin discret întreg volumul,  amprenta generală asupra poeziei Violetei Anciu rămâne aceea a goticului, a trăirii cu patimă în preajma divergenţei, e neîmplinirii destinului, a eşecului şi a împăcării. Nu e revoltă în poezia din acest volum. Orice faţă are şi revers: „nopţile în care aşteptam să plouă / aveau miros de salcâmi / şi gust de rugină”; „miros de motorină cu gust de trandafiri”, uneori reversul ocupă totul, revărsându-se: „cordul tău e un cuţit cu lama mută / care nu ştie să taie atunci când trebuie / sau să sângereze la nevoie // e ca o lumânare pe jumătate arsă / ce se stinge înainte // […]” (omul de tinichea).
Dacă ar apărea în faţa unui cititor, frumoasă cum este, în haine cernite de dantelă, fardată violent în culori reci şi cu părul vâlvoi, Violeta Anciu ar fi recunoscută lesne ca autoarea acestui poem din care a fost smuls titlul volumului: „de ce sunt aici / ce caut / te aştept fără să ştii nemişcată / numărând maşinile şi uşile lor, // bătrânul ce-mi acompaniază dreapta / citeşte ştirile pe scurt la miezul nopţii, // telefonul sună în gol / şu mina se rupe cu ură. // alte maşini şi un fotograf amator // e frig / pe mine nu mă simte nimeni // cine sunt?” (trotuare verzi în nopţi albastre).

Avem o confirmare cu acest „alte maşini şi un fotograf amator” apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca în 2017 şi semnat de Violeta Anciu, o confirmare că poezia românească este vie şi liberă, nu se teme de întrebările esenţiale, se subiectele mici şi de cele importante, are soluţii pentru toate, poate imagina lumi perfecte din care să se refugieze printre noi, cei care avem o viaţă de unică folosinţă. 

marți, 11 iulie 2017

Hedonistul Anatol Covali sau despre desfătările învingătorului



Răsfăţat de muze, Anatol Covali nu putea să fie, în lumea misterioasă a cuvintelor, decât un liric senin, solemn şi reflexiv. Existenţa umană trăită fără rest îl conduce inevitabil înspre întrebări esenţiale asupra rosturilor, sensurilor, aspiraţiilor şi la răspunsuri pe măsură, pline de miez şi inspiratoare de speranţă în gloria speciei. Nimic din ce este omenesc nu-i e străin, iar modalităţile de exprimare a acestei convingeri cu atât mai puţin.
Îmi pare cu deosebire reconfortantă pentru orice cititor contemporan întâlnirea cu o astfel de poezie, lipsită de dependenţe teritoriale – urban, rural , îndepărtată cu totul de mizerabilismul, pornocultismul şi decadenţa secolului al XXI-lea, y compris tentaţiile existenţialiste, psihologiste, textualiste etc. moştenite din zbaterile violente ale veacului anterior.
Anatol Covali stăpâneşte cu multă siguranţă mijloacele de exprimare poetică, figurile de stil şi jocurile de sintaxă, ritmurile şi rimele prozodiei clasice, utilizează cu dezinvoltură enjambamentul, servindu-se de toate cum nu se poate mai bine în ingenioasele „puneri în scenă” care sunt, realmente, poemele sale din acest volum.
De altfel, sonetist de marcă fiind, apreciat de însuşi Radu Cârneci („Anatol Covali rămâne un poet de durată, întrucât scrierile sale se trag din frământ, durere, revoltă, dar şi din speranţă şi multă iubire faţă de om şi visurile acestuia.”), care-l include în cunoscuta Antologie, deci practicant al Formei eliberatoare prin auto-constrângere („Îmi place versu-ncătuşat” – scrie într-un sonet-artă-poetică), îl găsim imun la mode şi modéle trecătoare, locuind în lăuntrul poeziei de valoare dintotdeauna, degustător al acelor arome secrete ce sunt accesibile iniţiaţilor.
Poezia adevărată nu a fost niciodată democratică, iar la autorul de faţă dictatura frumosului cu încărcătură morală este evident asumată. Virtutea este, fie direct, fie indirect, summum al demersului liric: „Trăieşte în Înţelepciune / şi vei putea prin focul Sfânt / s-ajungi vulcan dintr-un tăciune / pentru a arde în Cuvânt.” Toate celelalte se nutresc din ea. Dimensiunea etică, abandonată, aparent, de poeţi, cândva, revine în forţă, în plină alienare, prin creaţia autorilor de felul celui de faţă.
Pare că ne aflăm, stilistic, chiar la momentul desprinderii poeziei de reflecţia filosofică (Şcoala de la Jena etc.), al eliberării care a stimulat experimentul nelimitat timp de două secole, însă doar pentru a începe întoarcerea la uneltele dintâi, desigur, la un alt nivel, cu alte profunzimi, complexităţi şi alte deschideri spre cunoaştere prin emoţie. „Îmi pare că-napoi întruna curg, / căci eu de fapt mă-ntorc clipă de clipă / fiind ce-am fost mereu, numai amurg / şi o părere care se-nfiripă //…// Căci nicăieri nu va mai fi ce-a fost, / ce e şi ce-o să fie mai departe, / când şi nerostu-avea propriul rost / şi-ntreg eram chiar când păream o parte.” Nostalgia care era un semn definitoriu în „365 de sonete”, tristeţea, nemulţumirea, revolta interioară par a fi fost puse sub o surdină a speranţei. Om trecător prin vreme, de multe ori aflat sub vremi, dar sprijinit pe elemente de siguranţă, pe ordini înţelese şi acceptate, pare a se fi regăsit, iar plângerea este aceea dintotdeauna, manifestă mai cu seamă la romantici, care evidenţia deşertăciunea ce poate submina esenţa umanităţii, e respinsă cu ardoare: „Cum să vină gerul clănţănind din dinţi, / plin de îndârjire şi de ură, / când ştie că-n minte am gânduri fierbinţi, / iar în suflet primăvară pură?”
Acesta ar fi şi înţelesul titlului cărţii, „Alter ego”, direcţia în care se îndreaptă poetul de astă dată, saltul pe care-l face dintr-o lume acaparantă prin conotaţiile negative, în alteritatea senină, luminoasă.
Sentenţiozitatea caracteristică formei clasice, subliniată, în cazul poetului de faţă, de o retorică incisivă, sugerând o lectura mai degrabă cu voce tare, decât una tăcută, intimistă, nu interzice sentimentul, emoţia dezvăluită de bucuria de a trăi, ci mai degrabă le celebrează: „Ninge frumos. Furtunile s-au stins / şi nu mi-e frig chiar dacă din bravadă / în timp ce sunt de a mea soartă nins, / mă tăvălesc prin proaspăta zăpadă”.
Robusteţea cu care poetul se arată a fi pregătit să trăiască totul, chiar dacă „Am vrut şi n-am primit ce mi-am dorit”, este afirmată fără ocol: „Mi-e sufletul vânjos, inima-n piept / are în ea iubirea ca putere, / iar de la gânduri ne-ncetat aştept / curaj nemăsurat să îmi ofere”. Ba chiar avem de-a face cu exultarea unei continue reveniri irepresibile, o refacere continuă: „Simt că renasc şi că sunt plin de forţă. / În gânduri e-un vulcan ce va erupe, / căci orişice celulă e o torţă / ce-ale-ndoielii nopţi le va-ntrerupe.”
Vivacitatea neostoită pe care o exaltă poezia lui Anatol Covali stinge orice tentaţie, prezentă, totuşi, demonstativ, de renunţare. Unul dintre poeme se numeşte chiar „Sunt fericit”, iar mai încolo afirmă deschis: „Voi trăi un azi cu clipe stranii, / ce-mi va-nveşmânta în primăveri / gândurile, visurile, anii!...”
Firesc, poetul se îndreaptă spre mediul natural, din care îşi hrăneşte nădejdile şi unde-şi află renaşterea, cum au făcut-o, cu asupra de măsură, înaintaşii săi întru lirism: „Ies în câmp şi sorb lumina clară, / râd şi cânt şi zburd ca un zălud / şi-îmi închipui că e primăvară, / că în jur e numai verde crud. // Şi zâmbesc. Căci cel care exultă / este al meu suflet fericit / fiindcă de tristeţi nu mai ascultă / şi se simte reîntinerit.” – cu blânde sonuri pastoral-semănătoriste pe care un critic prea acribios le-ar cataloga cu grăbire postmoderniste!
Aerul de mărturisire a exultanţei vieţii, de încântare la întâlnirea cu ceilalţi şi cu un sine mereu înnoit traversează tot volumul. „Îmi aduc aminte” sau alte forme verbale de indicare a recursului la memorie dau seamă de regăsire şi locuire  a acelui binecunoscut Paradis pierdut, întâmplare de care poetul nu are decât a se bucura, a se re-îmbogăţi, retrăind emoţii, sentimente, întâmplări: „Îmi aduc aminte ce mult te-am iubit / în întâia noastră primăvară, / când credeam că nu e om mai fericit, / ce-a găsit cea mai de preţ comoară.” Suntem departe de tristeţea cu certe ecouri bacoviane din sonete („Decembrie din nou fără speranţă,/ decembrie cu frig şi suferinţă,/ decembrie în cârji de umilinţă,/ decembrie lipsit de importanţă”), acum ritmurile interioare amintesc de parfumurile simbolismului macedonskian, urmat cu dezinvoltură pe drumuri bătute şi iubite parcă dintotdeauna. Precum marele maestru, nu uită să râdă, să fie autoironic: „Oricum sunt mulţumit cu ce-am făcut / şi dacă am din când regrete / mă tupilez sub al răbdării scut / şi ca să uit de toate scriu sonete!”
Poetul pe care-l „joacă” artistul Anatol Covali este, însă, un luptător, un neobosit scrutător al depărtărilor pe care le vrea cucerite. Se arată a nu fi renunţat niciodată, este puternic, mereu mai puternic, pentru că ştie să câştige, chiar dacă mai şovăie, uneori, dar nu se retrage niciodată, nu se odihneşte nici măcar după victorie: „Sunt printre voi numai o parte / din cel ce-am fost întotdeauna, / unul aici, altul departe / şi care-a biruit furtuna // Ce m-a udat până la piele / şi-a bântuit pe orice mare / pluteau corăbiile mele / întotdeauna-nvingătoare!”
Discursul poetic este totdeauna superior, parcă expus de la un nobil amvon olimpian. Poate părea surprinzător, prin unicitatea sa în contextul din ultimele decenii ale poeziei româneşti, că versurile pot să fie atât de senine, luminoase, încărcate de un optimism împins până la nefiresc: „Tristeţea mea surâde şi o simt / cum vrea în lacrimi zâmbetul să-şi pună, / dar eu mă-mpotrivesc fiindcă presimt / că vremea ce-o să vină va fi bună.” La fel, poemele închinate iubitei sunt de mare delicateţe, prezenţa ei fiind un dar dumnezeiesc, pe care nu ştie dacă-l merită şi a cărui menire este de a face să fie o „eternă dimineaţă”. Nu este vorba de o iubire pasivă, de acea visare de tip romantic, ci de o iubire activă, energică, intensă, „lângă alta ce-i izvor, dar e şi lavă / şi din sensul ei îţi dă şi ţie sens.”
Întreaga natură, anotimpurile toate, intemperiile sunt chemate să celebreze existenţa poetului, iubirile lui, călătoriile lui prin locuri a căror ambiguitate subliniază importanţa trăirilor interioare, iară nu contactele exterioare. Plouă, ninge, e soare, e furtună, e ziuă, e noapte, e (mai ales!) primăvară – toate există pentru bucuria de a trăi a poetului.
Apropierea finalului este lipsită de spaime, pare a fi tot o experienţă a vieţii, o ultimă şi benefică experienţă: „Fără tristeţe, fără regrete / către-al meu capăt mă-ndrept cântând / şi în deşertul său nu mi-e sete, / căci simt izvoare-n trup susurând.” Luptătorul nostru se întoarce de pe toate fronturile sub scut, încărcat de glorie. Ce să poţi spune despre cel care afirmă cu tărie: „Şi ce dacă-am să dispar? / Azi trăiesc din plin / tot ce-i dulce şi amar / în al meu destin!”?
Un hedonism benign traversează întreg volumul de faţă. Erosul înghite cu totul thanatosul şi-l desfiinţează transmutându-l în condiţie a renaşterii. Absenţa exultării suferinţei dă încredere şi forţă, este uimitor cum poetul reuşeşte să nu se repete pe sine tot celebrând satisfacţia învingătorului, dragostea pentru toate cele ce sunt, păstrând un grad lejer de generalitate, lipsit de referenţialitate şi sfidând originalitatea cu orice preţ. Desfătarea fără limite întru cuvântul trăit devine, pas cu pas, un cult al luptei pentru cucerirea oricărui teritoriu pe care viaţa îl poate accesa spre a se împlini. „Inima râde. Sufletul e-n transă. / Mi-am făurit un vis şi l-am atins / şi nu fiindcă-am primit în dar o şansă, / ci pentru că am vrut şi am învins!”
Pe măsură ce citeşti poemele atât de muzicale din acest volum, afli şi secretul care se constituie drept cauză primă a fiinţării întru plăcere: „Moartea înseamnă viaţă. Doar prin ea / o altă întrupare voi avea / luând-o de la capăt ca spre-alt ţel / să fiu din nou acelaşi sau altfel.”
Efectul este o carte de păstrat pe noptieră spre lectură fericită în clipele de îndoială. Gaudeamus igitur!


vineri, 7 iulie 2017

Mihaela Oancea - Într-un timp fără maluri



Verbalizarea enigmei vârstelor existenţei umane şi a sfârşiturilor ei posibile pare intenţia ascunsă (poate şi de sine!) a Mihaelei Oancea în volumul apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca în 2017. În mare parte diferite de poezia din volumul anterior („Solzii negri ai timpului alb”), în care nu se găsea „nicio urmă de revoltă, nici tulburare şi nici tristeţe, doar raportare la un timp al începuturilor ca şi cum sufletul poetei deja ar exista în acea lume de mult timp trecută, dar reversibilă” (Dorina Stoica), textele din acest volum sunt provocatoare şi dau seamă şi de buna pregătire teoretică şi de erudiţia autoarei. Acestea din urmă se lasă uneori prea vizibile (v. notele de subsol) şi o împing la câteva preţiozităţi ce-ar putea greva frumuseţea versului. Dar trecem lesne peste acest mic şi neînsemnat neajuns mai degrabă de sorginte didacticistă, ca să ne scăldăm cu voluptatea emoţiei intelectuale în cele patru secţiuni ale unei alcătuiri de o varietate evidentă în tratarea liricului din viaţa de toate zilele.
Ţintuită cu prea mare uşurinţă de comentatori pe panoul postmodenist, Mihaela Oancea se mişcă lejer în ariile largi ale poeziei dintotdeauna, după dorinţă, după cerinţa temei, trece prin poemul pastoral, prin simbolism ori parnasianism, cum şi printre avatarele absurdului existenţialist ori ale oniricului celui mai expresiv. Dincolo de acea ivresse des mots, care ar însemna o prefaţare a cărţii, găsim poezia Mihaelei Oancea oferind, de la început, imaginea nu a unei nemărginiri, ci a unei dezmărginiri a timpului, o vastă absenţă a reperelor într-o lume în prăbuşire.
Prima secţiune, care dă şi titlul volumului, se mişcă în lăuntrul a ceea ce, în altă parte, am numit „infernul casnic”. Este acesta o sursă bogată de lirism, au dovedit-o alte autoare, mai mult sau mai puţin convingător. La Mihaela Oancea, ni se dă iluzia libertăţii, în care „îndrăgostiţii lui Chagall zboară liber / într-un timp fără maluri / mereu mână în mână”, dar „lumea ne devine caleidoscop” şi, atunci, orice mişcare schimbă imaginea, schimbă rosturile, şi, de fapt, ne sunt descrise absenţele. Metafore delicate se desfată în compuneri revelatoare ale unei atmosfere de sfârşit de eră: „Uşa se deschide / ca o mângâiere pe furiş”; „dimineaţa cu gene lăptoase”; tăcerea mă arde / precum cămaşa îmbrăcată de Heracle”; „umerii goi, parfumaţi ai iasomiei”; „aroma umedă / a crinilor”; „plantă carnivoră, Timpul / ştie să injecteze în doze optime / amintiri gata să paralizeze muşchii”; „cenuşa îngerilor se prăbuşeşte / în agonie / cu fulgi moi, purpurii”… Simbol al degradării universului casnic este un mic animal adunând conotaţiile negative: „Dintr-un colţ al bucătăriei, / şobolanul te priveşte cu milă / cum răsuceşti o fiolă”. El apare şi în alte locuri din volum: „Dintr-un colţ al bucătăriei, îl pândeşte / şobolanul alb”; „şobolanul alb pândeşte de aproape / atacul insidios al bolii, ritualul de / sinucidere lentă”, subliniind tocmai otrăvirea, degradarea, decăderea spaţiului casnic până la condiţia de temniţă: „Sub lumina slabă a două becuri / de şaizeci de waţi, / trasează un cerc deschis / prin care se plimbă şobolanul - / asta fără a dăuna în vreun fel realităţii / de tinichea”. Simbolismul din Ceramică se prelungeşte, în secţiunea a doua, în Fabula fuit şi virează, de cele mai multe ori, în oniric, poezia fiind „o rană pe care o coase mereu, / în van”. Trăieşti într-o „Realitate fracturată”, în care „Ţi se gârbovesc în braţe / copacii tineri, sătui / să tot vâneze / stele creionate pe asfalt”, ascensiunea nu mai e posibilă de vreme ce „Priveşti în gol. / Spaţiul se îngustează, / macină treptat / fărâme / din iluzia perpetuă.” Totul e fals, desenat, irealitatea se-nstăpâneşte şi înşeală simţurile adormite.
După constatarea sentenţioasă „venim şi plecăm / atât de singuri”, alienarea urcă la cote superioare în atmosfera de sanatoriu din grupajul În pijamale subţiri. Conotaţie evidentă: nici un veştmânt nu ne apără de degradare. Un fel de munte magic thomasmannian se desfăşoară în faţa ochilor lectorului atent, care află că „moartea / e rana nerăbdătoare / să se închidă”, iar „hoinarului prin cârciumi / pline de igrasie / i-au rămas doar tălpile / să caute / ieşirea din timp”. Privirea este supusă unor efecte stranii, de la „ochiul căruia în loc de braţe şi picioare / îi cresc alţi ochi”, la „ochiul / deprins a nu descifra nicio taină / fără celălalt // […] încât a devenit Argus / condamnat să nu vadă”. Pe alocuri, imagini superbe, strălucitoare, precum „Lumina mucegăieşte pe draperii” ori „tăcerea mucegăieşte pe ziduri” – semne ale decrepitudinii care apasă tot mai mult o lume ce se sfârşeşte şi în care „oamenii mişună care încotro, / fiecare turnând peste atacurile lui de panică / un strat de var şi încă unul de pământ - / ca o spulberare a memoriei”. Thanatos fără Eros traversează cartea întreagă, de fapt. Mai degrabă livresc şi referenţial, universul acestei secţiuni face trecerea dinspre oniric (Ca un surfer pe placă, Salonul pijamalelor subţiri) înspre un absurd în care „mintea devine un celofan” şi „constaţi că viaţa s-a dus la fel de rapid / ca gustul gumei cu arome artificiale”. În Cadre de celuloid pare că o auzim pe doamna Smith din Cântăreaţa cheală perorând în contra creatorului ei despre o lume de vorbe: „[…] simple imagini de rolfilm, nişte cadre de celuloid / […] // Cu un rânjet diavolesc, fac tumbe / în realitatea butaforică, / înmulţind ameţitor / specia de homo dicens / care predică despre ionesciana / trebuinţă absurdă”. Alienarea prin absurd se dezvoltă în Nedigerabilă precum celuloza, Galerii („Nu vezi că lumea / îşi acoperă toracele / unde viermii profunzi / sapă galerii?”), Lobotomie, Plouă alb, Pluvială („sub clopotul de pâslă al ploii, / păsările ţipă”).
Secţiunea a treia, Schiţă în cărbune, stă sub semnul calmului, al seninului, tensiunea se diminuează, o surdină decorează sunete şi culori, avem impresia călătoriei în timpuri revolute, în care pastoralul domnea netulburat ori simbolismul îşi făcea de cap lipsit de griji. Sunt ilustrate sentimente – parcă din dorinţa de a demonstra că se poate face poezie şi aşa –, astfel că citim un Exerciţiu cromatic,  o Tihnă, Faguri de verde, nişte „oi împietrite în staul, / aşteptând nemurirea”, „sub streaşina casei / o rândunică se oglindea în mine / sau eu în ea”, până la atmosfera de Sully Prudhomme din Nu se sapă niciun adăpost şi o aparentă tălmăcire (excelentă!) a lui Baudelaire în Secvenţă valpurgică. Ecouri din secţiunea anterioară nu lipsesc, aerul deşertăciunii aruncă încă miasme: „În ţinutul mlăştinos, se caută pături / pentru îngerii adormiţi prin şoproane / cu scândura putredă”, avem „frigul ud”, „taine cusute la gură”, „glasul stins / ca o vecernie”.
Maxima poezie a volumului o găsim, totuşi, în secţiunea ultimă, The walk of life (tradusă prin notă de subsol: Marşul vieţii). Se revine, la alte cote, poate mai livresc, dar mai profund, la degradarea lumii, la răspărul cu care e tratată realitatea, mai cu seamă aceea interioară. „Într-o tăcere apoasă, / greaţa pluteşte filosofând / despre măruntele principii existenţiale”. O Zi de ianuarie dă seama de absenţa rosturilor: „Pe palierul nostru / un bătrân îşi ascultă boala / cum îi croncăne prin artere; / sprijinit pe cadrul metalic, / priveşte nimicul / cum umblă / în papucii lui de casă, / în halatul lui de poplin, / prin viaţa / care încet-încet / nu-i mai aparţine.” Pierderea controlului, abandonul, acel l’ennui verlaino-baudelairian („L'ennemi se déguise en l'Ennui”), evident în poemul Iluminare (venind, aici, dinspre plictisul de sorginte rusească), prelungit în (ori filtrat prin) absurdul existenţialist (Camus, Sartre, desigur, Kierkegaard: „Boala de moarte este disperarea.”), urcă sensibil tensiunea interioară a poemelor acestor încântătoare poeme. Tot grupajul final s-ar putea reduce la esenţă: „În memoria colectivă, / a omenirii / s-au grefat / două realităţi: / respiraţia / dintre neanturi / şi / neputinţa / de a ucide / frica / de moarte.” (Continuitate) „Fiinţă nefericită a cărei inimă este sfâşiată de suferinţe secrete” (după acelaşi Kierkegaard), poeta de faţă îşi joacă cu veritabil talent rolul de avertizor asupra nimicniciei clipei pasagere. De parcă a trecut printr-o sursă Blanchot, poemul Deschidere, spre exemplu, se arată a fi un contrariu: „Deschizi rând pe rând / şiruri de ferestre / până afli, într-o bună zi, / că nu doar în exterior / se zămislesc miracole, / ci, mai ales, / dincolo de ferestrele / crescute pe dinăuntru, / de unde începe înălţarea / spre piatra ascunsă, / în inversul zbor, / născând dizolvarea / în coma învoaltă-a / curatului cer”. De aici încolo, nu este deloc neobişnuit să se audă „sirenele anunţând / evadarea cuvintelor dintr-un bookshop / cu prea multe rafturi / sufocate de singurătate.” Tentaţia transcendentului (v. Ca să nu se nască dispute şi altele) pleacă tot din „infernul casnic”, poate ca o iluzie, ca o ratare anunţată, ca mit reinterpretat prin trăire cotidiană. Nu există scăpare, chiar dacă (fractal?) „Ai învăţat că dacă tai o bucată din mine, / cât ai clipi, în acel loc apare, / la scară mică, / fiinţa mea, în integralitatea ei - / deh, ne ţinem de urât în spaţiul unde / fiecare luptă cu şobolanul din el”…

Pe când (ne) rătăceşte în nesfârşirea unui „timp fără maluri”, Mihaela Oancea scrie o poezie plină de graţie, provocatoare, inteligentă, neliniştită, subtilă, face din viaţa cotidiană semn şi semnificaţie etică, flirtând, desigur, cu postmodernismul, dar numai în sensul recuperării valorilor expresivităţii lirice din ultimele veacuri, aşa cum stă bine unui artist ce se respectă pe sine şi îşi respectă cititorii.

luni, 19 iunie 2017

Coca Popescu - Nopţi violet




Coca Popescu nu se sperie de cuvinte. Pentru ea, poezia este peste tot, în jurul ei şi în  lăuntrul ei; în gesturile cele mai simple ale vieţii cotidiene; în obiectele pe care le atinge cu mâna sau cu privirea; în vegetaţia care se schimbă odată cu anotimpurile, cu insectele şi păsările trăind libere. Coca Popescu evită cu îndemânare tentaţia abisului existenţial, suferinţa abstractă ori chemarea absolutului. Poemele sale de dragoste sunt dialoguri destinse, adesea răsfăţate, mereu duioase cu şi despre un partener imperfect, dar perfectibil. Este apăsată de graba cu care se cere trăită viaţa în acest secol accelerat şi scelerat, de lipsa clipelor lungi de lenevire în aşteptarea voluptăţii, a împlinirii de sine. Figurile de stil conduc mai totdeauna la imagini senine, luminoase, iar recursul la rime şi face parte din aportul muzical care însoţeşte mereu jocurile dragostei.
Uneori, ajunge la imagini de aleasă frumuseţe, aproape poeme cu existenţă independentă: „Sunt doar o frunză, / A unui copac de împrumut” sau „Acolo, în deşert, / Unde în arşiţă zboară / Nestingheriţi, ciulinii.” Şi „Această viaţă fără răspunsuri / Nu poate fi decât un ghem de fire / Ţesând neîncetat tablouri / Pe o pânză în vis.”
Coca Popescu se îndepărtează evident de citadinul la modă şi se refugiază, cu tot cu sentimente, într-o lume din care copilăria nu a fugit cu totul, o lume a celor patru elemente de început: aer, apă, pământ şi foc. Ele sunt prezenţe aproape pure, care interacţionează fără să se amestece, păstrându-se ca simboluri originare. („În foc, legat cu vrajă la margine de ape / Ai fost orbit cu bezna nopţii / Şi a licorii descântate.” Sau: „În cercul de foc se oglindesc dorinţe / Spălate de rouă, scuturate de vise, / Indiferenţa răsare din acelaşi loc, / Micul zeu îşi riscă aripile-n foc.”) Prezenţe preponderente sunt acelea ale focului şi acelea ale apei – cele mai legate de sentimentul de dragoste trăit intens la nivel fizic şi la nivel sufletesc. Dorinţa este omniprezentă, nevoia de a fi împreună, spaima de singurătate, de amorţire în noaptea absenţelor sunt surse de pulsiuni secrete, de chemări flămânde ale unei anatomii expuse cu delicateţe şi pudoare.
Nostalgia paradisului pierdut izbucneşte uneori fără zăgaz: „Desculţă, îmbrăcată doar în sentimente / ca faldurile de mătase, / Te ascult îndrăgostită în fiecare seară. / Smerită, te urmez în visul tău la dans / Nu te ating cu sărutul / Nu mă atingi în ritmul muzicii / Ne iubim telepatic. / Şi ne cunoaştem fiecare secret / privind îndrăgostiţi imaginile virtuale, / Minute trec zburând pe lângă monitor / În secolul vitezei unde există chat şi facebook, / Nu avem timp să mai facem amor.”
Coca Popescu ne oferă o poezie care să nu ne provoace, ci să ne amintească de nevoia de simplitate şi de posibilitatea de a ne întoarce la comunicarea lipsită de ascunzişuri.


marți, 18 aprilie 2017

Irina Lazăr – Fragment de joc





O poezie a suferinţelor curtezanelor urbane ne oferă neliniştita poetă Irina Lazăr, beneficiara merituoasă  a unui premiu de debut la Festivalul internaţional de poezie Artgothica 2016. Ea intră fără ezitări într-un rol pe care l-au ratat destule luptătoare, când au eşuat în utilitarism, în sentimentalism dulceag ori în intimism pornofil. „Oraşul este un monstru adormit” – ni se spune şi chiar aici se petrece călătoria poetei, descoperind măruntaiele şi dezvăluindu-le secretele. Personajul Irinei Lazăr se arată interesat de încântarea sofisticării femeii în lume („Iubitule, / sunt cântăreaţa de la bar / decadentă /, sorbindu-ţi paharul” [17], „Într-o zi o să mă pierzi / aşa cum distrat uiţi de floarea firavă / agăţată la rever / care din întâmplare poate fi / o garoafă mov sau / un biet trandafir alb, neatent / cules din greşeală de pe margine drumului // …  // sofisticarea vine din câteva linii / ” [19, 20,], „revin acum, / noaptea albă a rămas lipită de mine / împreună cu fanteziile bordel, / cabaret, dansatoare exotice / Ţesături orientale cu care legam adevărul la ochi / Ne ţineam de mână strâns / ca nişte acrobaţi înainte de debut / Şi amuletele le aveam la vedere la fel” [50]), într-o lume a violenţei, a spaimei, a nesiguranţei, a neîmplinirii de sine („doar clovnii psihotici / îşi flutură baloanele lor cu sclipici / umblând în noapte prin California” [21], „vreau să te înăbuş în mine / … / vreau să te sparg / astăzi mă poţi lovi, mâine şterg cu tine pe jos / între noi nu poate fi nimic de prisos, m-am târât destul prin venele tale / ca un drog prea mult inhalat” [25]) Poeta reuşeşte cu uşurinţă superbe imagini şi metafore surprinzătoare („în faţa ploii eram goi, limpezi, / ca două pahare de cleştar” [22], „cutreier goală străzile tale / saboţii pink aproape că mă dor / de atâta nelinişte / muzica e un gel colorat” [24], „Sunt sătulă de mine ca de o mănuşă veche” [28], „pământul tremură, frica şi teama / desfigurate ca nişte măşti / îmi privesc umbra dornică de alt suflet / umbra ea e un fel de mefisto” [29], „Câteodată durerea miroase a cauciuc ars” [32]), semn al siguranţei cu care iniţiază arhitecturi complicate, interioare labirintice, ce-mi amintesc de călătoria semnificativă prin şirul de coridoare şi încăperi cu multiple uşi ducând spre încăperi cu alte şi alte uşi a lui Karl Rossmann din America lui Franz Kafka. Este un absurd existenţialist în poezia aceasta a Irinei Lazăr („te ascunzi îndărătul uşilor închise înjurând / ast-noapte mi-am rupt ciorapii de dantelă / în timp ce te priveam / apoi am ars ca un chibrit care-ţi frige degetele” [35]), ceva misterios, care traversează volumul cu întrebări mai degrabă retorice despre povara unui trecut greu de depăşit. Poeziile de dragoste ale primului grupaj stau sub semnul lui „mult prea târziu / sau mult prea devreme / s-a făcut noapte” (50). Culori şi sunete, grupajul a doilea, nu este diferit ca abordare, vine din acelaşi fructuos bazin nietzsche-kafko-sartro-camusian, ba chiar este mai subliniată angoasa („O imensă singurătate se ascunde / Dincolo de stele / Dincolo de noi / Acolo unde ochii nu au mai privit /  Ceea ce e esenţial e albastru / În teama de întuneric / Necunoscutul te atrage tot la fel cum / Găurile negre înghit lumina” [59]), ca şi atracţia necunoscutului, ori raporturile lumină/întuneric, adevărat/fals, vinovăţie/inocenţă, fericire/nefericire – teme obişnuite ale interogaţiei literare şi artistice păstrate/rezervate la desprinderea/eliberarea de jugul filosofiei, acum mai bine de două secole („tu ca fiind tu, de exemplu, / nefericirea ca fiind nefericire şi nu o umbră lăptoasă / aruncată asupra mea din neant / sexul ca fiind sex, fulminant, scânteietor, / prin sex mă îndrept spre lumină / o cupă cu vin în amurg ca fiind vinul / şi nu amintirea cuiva / propria fiinţă ca o pradă” [61]). Sunt numeroase poemele remarcabile, secţiunea a doua îmi pare superioară primei prin construcţia lucidă şi capacitatea ludică a expresiei, plus sugestia mai bogată. Trimiterile livreşti fac bine definirii atmosferei unui prezent a cărui realitate materială este continuu subminată de subrealitatea virtuală. Alăturările de imagini par tot mai diverse, a se vedea poemul Îşi dădea cu ruj, despre una dintre atracţiile fatale („Astăzi o femeie cu părul blond / îşi dădea cu ruj / semăna cu Glenn Close / chipul ei era atât de ascuţit încât / fără să vreau / m-am gândit cu poftă / la dezgustătorul creier pané vândut / la magazinul de la colţul străzii // atracţia fatală se manifestă şi aşa.”). Psihologia devine psihanaliză aproape pe neobservate, gesturile se încarcă de semnificaţii dubioase, semne al degradării interioare, ale deşertăciunii ce se-nstăpâneşte în lumea umană („şi încă nu ştii să iubeşti / mâinile tale stau încleştate într-o lungă aşteptare / îmbrăţişările par mai degrabă o perversiune /o indecenţă // ai văzut filme în care eroul principal / nu putea să facă sex decât cu prostituate / ai văzut filme în care femeile uşoare / urcau prin ferestre către cer” [71]). Iubirea abia se-nvaţă, continuu se-nvaţă, prin ratări repetate, absenţa exuberanţei, eşecuri care ţin mai degrabă de comunicare, sexul e bun („prin sex mă îndrept spre lumină” [61]), dar tot timpul vezi „propria fiinţă ca o pradă”, aşadar, nu e destul, totul e fals, „Iubirea e imposibilă / […] / amanţi cu inimi de melasă // se preling / te ating / şi te lasă” [73]. Erotismul poeziei Irinei Lazăr este reconfortant prin sinceritate, decenţă şi dezabuzare (poate părea paradoxal?), virând adesea în delicateţe şi inocenţă („Iubire, iubire, iubire / Rândunici care-şi fac cuibul sub streaşină, / apoi peretele rămâne gol, lipsit de sens / tristeţea din spatele zâmbetului / fotografii, pagini îngălbenite, Indiferenţa / rece ca o pecingine…” [74]), unde tristeţea nu ratează nici un moment să se facă simţită din plin, uneori cu violenţă. Plângerile sunt mature, lucide, şi vizează categorii morale superioare, nu evenimente sentimentale cotidiene. „Răul întunecat” [79] este motiv de spaimă, el acaparează totul înlăuntru şi în ceilalţi, „mereu apă neagră / pe un cadavru uitat.” Visul zborului e spulberat din faşă [88] – „lirismul searbăd al tristei seri de februar / mătură în treacăt peste mine trecutul”. Orice răneşte sau este rană.
Poezia Irinei Lazăr ţine de un concept superior cu privire la arta cuvântului. Lirismul ei este bogat în imagini, în mult-prea-blamatele metafore încărcate de sugestie şi de frumuseţe. Cu o expresie banală, aş putea spune că „poeta se scrie pe sine” [100], dar aş minţi: „poeta Irina Lazăr ne scrie pe noi”. Şi bine ne face! O merităm din plin!

luni, 13 februarie 2017

Laurei Cătălina Dragomir - Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate

Vina tragică şi refugiul în inocenţă


Apărut în anul Centenarului Dada, volumul de poeme al Laurei Cătălina Dragomir, Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate (Eurostampa, Timişoara, 2016), ar putea fi considerat şi un fel de omagiu avangardei din secolul al douăzecilea şi dintotdeauna. Autoarea pare a fi în acord cu spusele lui Tristan Tzara, din 1918: „Nu există un Adevăr definitiv. Dialectica este o maşină amuzantă care ne-a purtat într-un mod foarte banal la opiniile pe care noi le-am fi avut oricum.” Mai mult, şi cu elocinţa pare a avea ceva de împărţit („Prends l'éloquence et tords-lui son cou!” zice Verlaine, în Arta poetică), pentru că alege să folosească o arhitectură personală a textului, cu multă eliptică, izbucniri metaforice surprinzătoare şi ambiguizări derutante. Nu este o poezie comodă, e o lectură provocatoare, în care anatomiile îţi pot juca feste, iar inocenţele salvează şi luminează, pe alocuri, tristeţile existenţiale. Este un continuum subteran de depresie, de nemulţumire, de neîmplinire, de neprihănire senină în toată poezia acestui volum edificat pe îndoială, pe căutarea de sens al lumii şi al vieţii, de Adevăr care poate fi lesne descompus şi dificil recompus, plus, peste toate, reflecţia asupra actului de a scrie ca ieşire posibilă din haos.


Este de subliniat puternica dimensiune etică a poeziei acesteia, reflecţia asupra relaţiei cu celălalt, asupra relaţiei cu sine, asupra încrederii. „În ura drumului vina ca un şarpe / se însoţeşte cu oamenii”, scrie poeta, şi „bunătatea ca o femeie de care nu eşti sigur” – iată, nesiguranţa în faţa deşertăciunii lumii domneşte şi defineşte, minează existenţa firească, adevărurile posibile. E vorba de vina tragică originară, aceea a ochilor deschişi asupra cunoaşterii, care defineşte un destin absurd, prezent continuu în literatură de la marile mituri ale Antichităţii, la Shakespeare, Dostoievski şi existenţialişti. Când te descoperi „aşteptând primăvara / într-o intimitate injustă cu inocenţa”, ruptura pare deja definitivă „ca o boală în rod”. Cartea utopiei este triumful eşecului. „Precis nu-mi place să mor”, dar „Moartea e o muncă oricât ai spăla-o” şi ea durează („trei zile a murit fără să-l vadă nimeni”), este o grabă pe care „nu ţi-o poate povesti nimeni”. Poemul (5.) dă seamă despre sentimentul deşertăciunii ca bucurie inocentă, ca împlinire prin celălalt, reflectând asupra morţii unui copil văzută prin ochii unui copil: „Eu nu mai ştiu cum erai / cel mai bogat mort copil / singurul în casa căruia mergeam / toţi desculţi / […] / mai ştiu că ploua lung / mereu eram cu gura plină de apă / şi că la uşa voastră / fierul se sărase de umblet / tu erai primul mort copil de pe stradă / şi noi ne bucuram / ca de o haină nouă”. E darul morţii, putinţa experienţei finale extraordinare la care se poate visa încă de la vârste mici, vis mereu amânat, aproape uitat apoi, revenit la răstimpuri şi atins într-un final deloc apoteotic: „şi mi-am zis: luaţi fericirea asta. / cât mă trag pe mâini mă uit şi la voi / din partea cealaltă a Styxului” (7.). Aici, fericirea este personificată ca fiinţă muritoare: „mă zăbovesc peste ea doar noaptea”, „o scobesc ca orbii, din mână, de stricăciunea invidiei / şi bine frumoasă să o dau şi altora s-o înceapă / s-o prindă de capătul cu moartea / şi să gândească: de acolo îi vine sporul şi înţelepciunea.” Odată conştientizate vina tragică, destinul implacabil, privirea se poate muta în exterior şi actul scrierii devine refugiu, act de exorcizare şi de dăruire întru comuniune cu Demiurgul: „ar fi să cad soare îndumicat peste lume / să mă uit deschisă, inima dată larg de perete / cu Dumnezeu lăsat să treacă prin ochiul pântecului / […] / Cum pot crede-n păcat, eu / ce din Dumnezeu avut-am în mine?” (12.). Dacă a fost trecută bariera, „în partea asta a morţii / ştiu mai bine să scriu / […] / în afara asta a morţii / despre mine numai cuvinte.” (13.), fiinţa se decorporalizează, devine text, astfel că tonalitatea poemului se poate nutri parcă din tomuri străvechi, precum în (14.): „mamele ştiu să nu întrebe / doar trăind lângă viaţă / nu se ia salvarea lumii la tine / treaba Lui e decât toate mai întreagă / treabă. / Scriu să se facă în mine / ce din altă vreme vine şi pune. / duminica azi / la umbra uitatului, moarte.” A se observa că salvarea de sine nu este totuna cu „salvarea lumii”, de unde condiţia de trăi „lângă viaţă”, de a nu te implica pentru a te salva. Mereu, „de undeva vine Dumnezeu” cu „graba lui” care e o „oboseală”, adică o moarte, nimic altceva decât „o a treia faţă” a oglinzilor, adică aceeaşi privire cu totul din exterior, nu numai de deasupra lucrurilor, ci şi de deasupra imaginii lucrurilor despre ele însele. (15.) Fantasmatica purităţii infantile este în deplină libertate, ea creează amintiri dintre cele mai senine, chiar retrăire/refacere a imaculatei concepţii: „primul Dumnezeu / era un copil la sân / şi eu îmi făceam pâinea pe lângă el / îmi plăcea că ieşise un Dumnezeu nou şi cuminte / acum ştiu că am fost cea mai fericită mamă din lume / statul locului la bărbat, cu spunea îngerul.” Simplitatea dintâi: „el, un copil; eu, o femeie cu fiu / între noi nu mirosea a profeţi” (16.). Deseori, poezia capătă aparenţe de învăţăminte – „pacea poverii e să stea jos în casă / în păcat străduinţa e jumătate din carne”; „mersul acesta mereu înainte / nu e al cui vine să dea de mâncare / băgat în Dumnezeu / trăind unde lucrul şi-l face.”(17.) O pendulare continuă între posibila puritate şi inevitabila deşertăciune este evidentă în toată poezia din acest volum. Seninătatea reluată din cartea anterioară (Nunant, 2016), cu poeme pentru copii, e continuu minată de reflecţia asupra pierderii inocenţei şi imposibilei reîntoarceri. Nici dragostea nu se mai împlineşte, lucrurile se văd ca într-o refracţie: „Când iubesc despre tine trebuie să fie linişte / tu lăsată aşa, vrabie / nu vreau să fii de faţă / cuţite având oameni vor umbla / o să trebuiască să rabd / te voi îmbrăca, însă foarte puţin. (22.) Dacă tot e de trăit, se poate trăi deplin, pentru că „poţi muri foarte tânăr / coagularea trăsăturilor în afara contextului / te poate entuziasma / nimic forţat, oboseşti de atâta consistenţă ( […] / excesul de altar al virtuţii / lactaţia divină publică şi gratuită e binele necesar / […] / suntem de acord că mai puţine mame / înseamnă controlul încălzirii globale / admite, poţi muri foarte tânăr.” (23.) Dar, „Între cei care iubesc nu se poate trăi / sunt curaţi / ca o boală mare aşteptând viitorul / cu sânii intacţi şi spatele descumpănit / de treaba asta bine făcută / aproape zilnică.” (24.) Aşadar, „Omul rupt într-o singură pasăre / […] / n-o să se oprească pentru atât / la câţiva metri de ţările calde.” (26.), el va pleca definitiv, într-o lume paralelă, din care să privească cu seninătate adevărurile multiple din deşertăciunea lumii şi să le pună în cuvinte „ca o bolnavă a scrisului”: „tu fără mine, rămasă singură eu / atent la Dumnezeu, nimeni.” (10.)

miercuri, 25 ianuarie 2017

Vali Orţan. Dezordinea lirică sau Ordine în haos


Un poet cu potenţial liric real se arată a fi Vali Orţan, antrenat de un vitalism dezinvolt, lăsat liber de (prea) multe ori, în volume cu frumoase titluri (Glonţul predestinat, Miere de nuferi le am acum la îndemână), demne de citit cu răbdare şi înţelegere. Aspiraţiile sale sunt dintre cele mai înalte: „când ajungă să stai cu zeii la masă / nu le turna în pahare. bea, cot la cot cu ei.” (singurătatea ca erezie), chiar dacă apelează şi la locuri comune („perpetuu candidat la titlul / de amant / al morţii…”; „sânii tăi sfidează gravitaţia”) sau nu evită formulări nefericite („hai să facem dragoste cu ferestrele deschise” – se poate lesne replica: nu ar fi mai bine cu o femeie / cu un bărbat?). Nu în aceste neîmpliniri stă, însă, esenţa poeziei lui Vali Orţan, ci în viziunea critic deschisă asupra existenţei.
Glonţul predestinat (2015, Grinta, Cluj-Napoca) stă, în bună parte, sub semnul unui eros crud, care virează, adesea, în naturalism sau în deşertăciune: „te plimbi goală / în întunericul camerei. / nălucă albă cu miros / de iele despletite jucând la răscruce” (dans); „dezbracă-te! / vreau să-ţi văd / defectele… / vreau să te simt neruşinată… / ador lehamitea / post-orgasmică!” (dreptul la consolare); „sânii tăi înmugureau / în căuşul privirilor mele / […] / zâmbind, ţi-am pus / mâna pe pubis… / […] / ţi-am sărutat umerii / pe care n-o să crească / niciodată aripi” (seară în doi); „vremea cireşelor la urechi / a trecut. / ce-ai zice de nişte mere? / un colier de mere putrede / te-ar prinde minune” (logodnă). Se observă tendinţa de a deliriciza textul, de a trimite în derizoriu momente care, altfel, suntem obişnuiţi să ne ofere emoţie şi sentiment. Ceea ce nu ar fi neapărat de reproşat, dacă realizarea expresivă ar fi fără cusur. Însă, odată cu eliminarea liricului, urmele de poezie devin tot mai puţine, iar încercarea de restaurare a ei tot mai stângace. Cu atât mai evidente, în context, devin momentele de reală inspiraţie pe care Vali Orţan le exploatează destul de bine. Iată nişte (re)sentimente în ton cu poezia contemporană: „ura e mult mai profundă / ca o sută de votcă / făcută pe din două, / băută până când penele / de pe coapsele / dansatoarelor de samba / devin păsări / […] / …ştiind / că dragostea este o rană / bună de pus la rană.” Formule fericite, semnificative, uneori cu valoare de sentinţă, găsim în multe locuri: „poeţii sunt nişte actori, / […] / bieţi păcătoşi / la spovedanie” (fum); „umplutura de clipe / dintre fericire şi agonie, / dintre voluptate şi durere, / dintre minciună şi adevăr / s-ar putea numi viaţă… // sau o mirare a pietrei.” (târziu); „frumoasă ca o persecuţie adusă liniştii / […] / buzele noastre au făcut dragoste / gândind că putem învăţa fluturii să zboare”; şi chiar în poeme integrale, precum mi-e somn în spatele ochilor, eşafod, cazinou, fotograme. Reconfortante sunt vagi ecouri din Nichita Stănescu în poeme precum cocoşul de tablă ori următoarele şapte zile („noi ne purtăm frica în trup / ca pe un sânge care ne trăieşte”), ecouri regăsibile şi în volumul următor. Naştere/re-naştere, linişte/tăcere sunt constante ale poemelor din acest volum, unde aflăm că „fiecare soldat / are un glonţ predestinat”, dar, în lipsă de unitate valorică, dezordinea lirică, evaziunea din sistemul referenţial al poeticii dintotdeauna, fără a semnifica revoltă, fie şi formală, apasă asupra receptării, asupra plăcerii lecturii.
Miere de nuferi (2016, Tim, Reşiţa) ni se dezvăluie întâi ca o surdinizare a entuziasmului erotic din cartea anterioară, raţionamentul ia locul expresiei cât de cât calofile, al metaforei convingătoare, şi se câştigă în unitate şi ordine. Reflecţiile sunt mai puţin spectaculoase liric, pe alocuri aerul didactic grevează asupra dezvăluirii emoţiei, iar verbiajul colocvial nu aduce prea mult poeziei pe care autorul o defineşte astfel: „un melc fără casă / sau o răstignire / pe hârtie”. Însă reuşitele nu sunt puţin, pare că Vali Orţan se simte mai bine într-un asemenea context stilistic. Trecând peste formulări de genul „mirosea a noapte de toamnă / când se culeg viile” (gusturi) sau „cea mai frumoasă sare / este aceea a trupului tău / stors de iubire”, ajungem la poeme cu arhitectură bine definită: „am luat fiecare înger şi / i-am cercetat penele / până când n-a mai rămas nimic / îngeresc din el // am luat fiecare sfânt şi / i-am cercetat sfinţenia / până când n-a mai rămas nimic / sfânt din el // am luat fiecare femeie / şi am cercetat-o / până când am început să spun / te iubesc / mamă” (credinţă). În aceeaşi categorie intră nici tânăr nici bătrân ori trăim vremuri vesele: „uneori viţa nu-i decât o fotografie sepia / la care priveşti prin fumul / ţigării uitate aprinsă / în colţul buzelor / o fotografie alb negru / privită prin sticla paharului / cu vodca ieftină / mai ieftină decât o poză / făcută în copilărie la bâlci / în miros de mici şi zgomot de căluşei / […] / ca nişte copii mari / desenăm cu creta pe pereţi / trenuri cu geamuri în fugă / ferestre prin care nu se vede / nici un chip / doar umbrea alegând / odată cu trenul”. În acest volum descoperim şi un fel de ars poetica: „stăteam de vorbă cu o coală albă / voiam să scriu un poem / ceva despre viaţă moarte naştere / credinţă ceva filozofic / sau despre natură / ea nu şi nu / ce atâtea teme / scrie-l cu dragoste / şi va fi”, din care putem deduce lesne resorturile intime ale creaţiei lui Vali Orţan: iubirea de semeni şi iubirea de viaţă, chiar dacă disimulate în poeme cu valenţe de reflecţie asupra unei existenţe aflate sub semn sisific. Virajul spre sensuri înţelepte chiar îi reuşeşte poetului, aspectul de cvasi-parabolă inducând o robustă emoţie intelectuală, el abordând fără spaime teme dintre cele mai mari: „e ca atunci când te rătăceşti / în pădure şi nu te sperie / desimea copacilor / nici măcar lăstărişul / te sperie luminişurile / locurile unde nu / te mai poţi ascunde” (frica de libertate); „cred că am fost fericit / de câteva ori în viaţa asta / doar că nu s-a găsit nici un fotograf / prin preajmă / să imortalizeze momentele acelea / oricum fericirea e bună / în doze mici / ca un pahar cu palincă înainte de masă / să-ţi facă poftă / de viaţă” (fericirea în doze mici); „demolăm zidurile celorlalţi / spre a le clădi pe ale noastre / adăugăm cărămizi / zidurilor noastre / cu teama de a nu afla / ce este dincolo / ameninţare sau libertate” (zi de zi). Tendinţa aceasta reflexivă, chiar apodictică, în demersul liric, îi stă bine poetului. Definiţiile sale sunt semnificative, uneori surprinzătoare, au aerul unor compoziţii orientale (multe sunt chiar în evident spirit haiku), claritate şi sensibilitate în stare pură: „de multe ori / viaţa seamănă cu sticla unei lămpi / cu gaz / când laşi fitilul prea mare / afumă / când laşi fitilul prea mic / rămâi în beznă” (fitilul ca axiomă). Remarcabil îmi pare poemul despre linişte, care creşte precum o construcţie gaudiană: „[…] / o linişte ce doare / […] / o linişte ce sperie / […] / o linişte ce linişteşte / […] / noaptea s-a lăsat de mult / şi începe lupta cu scara”, dar închide în cuvinte un existenţialism de fond, în care absurdul lumii se revarsă nestingherit. Dezinvolt, stăpân pe sine este Vali Orţan în asemenea poeme de atitudine, mai mereu la limita depresiei, a înţelegerii vieţii ca anticameră a morţii: „deşi umbra pare vie / şi independentă / fără lumină / se dizolvă / în întuneric / dar nu-l sporeşte” (paradox); „înainte să arunc piatra / o privesc / ca pe o oglindă / în care chipul meu / e încă prizonier” (david). Înşelătoarea ambiguitate a expresiei, formula eliptică de care uzează uneori fac foarte bine poeziei. O claritate înşelătoare este la îndemâna lui Vali Orţan. A se vedea poeme precum întomnare, cazonă, angoasă ori chiar miere de nuferi, despre pierderea tragică a naturaleţei, a legăturii cu viaţa vie: „când perla nu se mai naşte / dintr-un gunoi / intrat în ochiul scoicii / şi e doar o podoabă / vândută de bijutieri / când nufărul nu-şi mai trage seva / din nămol / şi e doar floarea / vândută de ţigănci / când rugăciunea / trece prin litanie / şi devine cor bisericesc / ne rămâne speranţa / că ne vom îndulci / cu miere de nuferi.” În direcţia aceasta îmi pare să se simte acasă poetul şi mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe viitor, încercând să pună ordine în haos, iar nu să-l instaureze.