Şi totuşi… parcă poezia strecoară un sâmbure de îndoială… pentru că aici este mai lesne de decriptat o „proiectare în plan artistic a portretului standard al femeii […] cu umorile incontrolabile şi pasionalitatea imprevizibilă” (Eugen Negrici), fie şi cu riscurile la care s-a expus Lovinescu. Standard, s-a spus, dar acest standard înseamnă supunerea la o prejudecată masculin(izat)ă şi pierderea specificităţii, misterului care, dincolo de scriitură, se dezvăluie puţin câte puţin. Acest lucru voi încerca să-l evit mai departe, fără a uita că, în poezie, trăirea subiectivă este esenţială în raportul introspectiv, cu expresia emoţională a individului tradusă/materializată cu ajutorul cuvintelor. Iar ceea ce am ales acum ţine, în primul rând, de un oarecare non-conformism, de asumarea unei realităţi/situaţii existenţiale cu toată fiinţa (feminină…), fără rest.
Deja o poetă matură, cu un instrumentar poetic propriu, Adina Ungur este preocupată de tot ceea ce o înconjoară, de vârstele prin care a trecut şi pe care şi le asumă integral. „Cu ne găsiserăm noi în viaţa asta pânză şi nacelă / elitră şi trup şi viaţa asta se scrie / cu tipare scumpe ai să vezi sau / mai sigur // se consemnează undeva deasupra” (Cum aşa). Sigur, asumarea se face prin cuvinte, prin obiectivarea trăirilor interioare (emoţiilor), descrise ca întâmplări ale fiinţei de carne, ale simţurilor: „chiar aşa fierbinţi cuvintele-acelea-mi treceau prin creştet / prin piept prin oase şi apoi prin sânge / mă răscoleau îmi ţineau de foame de sete de somn ori de viaţă / tu veneai cu zale şi lance cu năvoade veneai cu săgeţi şi cuţite / călărind jumătatea luminoasă de lună / ori în chip de vultur seara / ne scria cu stilou / dimineaţa pe mână” (RămâiPleacă). Foamea de trăire, de comunicare cu universul înconjurător se împlineşte prin imagini memorabile, semnificative realizate în deplină stăpânire a sensurilor metaforei surprinzătoare: „în această odaie intercostală / începuse să plouă mai întâi uşor a primăvară cu / semne bizare […] / m-a lovit în creştet un topor de lumină ah nu ci dintr-o / coardă vocală şi poate un unghi al privirii verticale / cu neobişnuită cerbicie îmi construiesc o barcă şi-o / undiţă îmi extind spaţiul acesta circumscris în piept să / încăpem confortabil” (din potopul de cuvinte). Cel mai bine ni se dezvăluie Adina Ungur în poemele ample, a căror curgere epică logică este condusă cu dibăcie; sigur, logică ne apare abia la finalul lecturii, pare că asistăm la un happening al emoţiilor care se adaugă aparent aleatoriu. Ludicul este o prezenţă continuă, ceea ce nu înseamnă că şi este mereu lesne vizibil. De asemenea, apelul la prezenţa fiinţei supreme este mai cu seamă discret, indirect, iar excepţiile apar odată cu îndoiala şi nu sunt dintre reuşitele fără de tăgadă ale autoarei: „este cineva care ştie, deasupra, ca un ochi / imposibil de albastru în veghe, cineva care anticipează / şi nu explică vădit de ce primim clemenţă / când trupul ni se trage spre pământ a nesuflare / şi-a ducere din fire, din cuget / sau contur // uneori ne ridicăm şi noi acolo / în vecinătate de-a ideilor teorie / prin zona de peste tărâmul senzorial defilăm / culegem, şi-n urmă, nemurire pare că semănăm / pare c-am înălţa.” (între trei şi trei).
Grupajul ultim al volumului, În mine înzidit oraşul, se detaşează de cele două anterioare (Pansament de hârtie şi Paşi mărunţi pe trecătoare), cele patru poeme ample sunt cu siguranţă mai proaspete (nu neapărat mai noi cronologic…), viziunea este diferită, iar construcţia lirică mai complexă şi profundă, cu tot ceea ce poate însemna asta: ambiguitate, aparenţă a firescului, biografism, colocvialitate, elemente de alegorie… Poezia este, astfel, un monolog (înţeles şi ca formă dramatică) încărcat de mister şi de indecizie bine jucată, de lirism crud şi natural, tragic şi ironic, este sacrificiu pe un altar al zeilor. Adina Ungur a confirmat, mai cu seamă prin stil propriu, cu această carte din 2007, fără să recurgă la artificii, fără a se trăda pe sine de dragul modelor/modelelor, fără a viola habitudinile retorice anterioare, ci transcriindu-se pe sine în termeni sensibilităţilor omeneşti contradictorii, dar şi complementare, parcurgând, prin triada joc, iubire şi înţelepciune, calea de la real la imaginar, pentru a releva acea parte a lumii ce nu poate fi numită, conceptualizată.
Miruna Vlada – Pauza dintre vene**
Din cu totul altă zonă lirică vine această reprezentantă a ultimului val în literatura română: i s-a spus douămiism şi s-au scris deja „tratate şi istorii” despre el. Fie că acceptăm „manifestul” care susţine autenticitatea spunerii, expresia trăirilor-limită şi dimensiunea pragmatică a limbajului poetic, fie că nu, rezultatul în texte este subiect de punere la încercare a capacităţii de judecare estetică. „Revoluţia poetică” nu este neapărat ceea ce s-ar crede ori ceea ce s-ar voi, pentru că sunt uşor recognoscibile modelele avangardei interbelice, iconoclasmul acesteia - mai cu seamă Geo Bogza - ori trasele sumbrului bacovian. Dacă distanţa teoretică dintre ce se vrea şi ce iese poate să nu convingă, practica în creaţie dă seamă de realitatea valorii. Izbucnirea mai tinerei poete Miruna Vlada cu poemextrauterine, în 2004 („o voce lipsită de complexe, de prejudecăţi estetice, rănită şi sângerândă, o voce răspicată care nu tace până nu termină de spus ce vrea ca cititorul să audă” – Alexandru Matei) a generat o adevărată trenă de imitatoare, care mai de care mai violente în limbaj şi mai puţin convingătoare în „mesaj”. Cel puţin acest merit/vină i se cuvine Mirunei, mult mai mult decât, spre exemplu, Elenei Vlădăreanu, din pricina radicalismului asumat necondiţionat şi vizibilităţii mediatice superioare. Era cumva de aşteptat ca trecerea timpului şi maturizarea expresivă să modifice datele creaţiei sale. Şi să păstreze ceea ce o face să fie deliberat feminină, cel puţin prin accesul/excesul de componentă biologică. O agresiune de care secolul acesta pare că are nevoie, nu că l-ar trezi, dar l-ar face mai puţin plicticos… Pauza dintre vene este, în mare măsură, aşa cum şi-a dorit autoarea: „Acum e altfel. Acum mă uit în jos şi scriu despre sus.” Temele esenţiale ale iubirii nu au fost abandonate, dar putrefacţia, abjecţia, perdiţia şi-au pierdut „farmecul”, s-au ponderat, în favoarea unui echilibru al tensiunilor interioare. Senzaţia frustă devine scriitură autoreflexivă, interogativă. Încă în poemul de deschidere a volumului, avem un avertisment/program de scriere/lectură: „nu-i nevoie să stăm tot timpul / cu ochii aţintiţi la cuţitul de pe masă / nu-i nevoie să ne amintim / că în orice secundă / trenul poate deraia / şi limbile noastre pot putrezi”. Adică, aveţi grijă, nu (mai) e aici nimic „pour épater les bourgeois”, aici sunt eu, aceea care nu mai vrea să ştie de pericolele (reale sau imaginare) care pândesc la orice colţ de stradă, vrea să (se) înţeleagă, să ştie ce se întâmplă cu adevărat în preajma fiinţei sale. De aceea, poate, chiar imaginile crude, funebre, pot fi privite cu seninătate, cu nevinovăţie, cu uimire ori doar constatativ, neutru. „azi nu mai înaintăm / nici mâine / zile în şir vom sta / fără să ne cadă nici un fir de păr // stau cu mâinile legate / ei mă îmbracă în mireasă / cu o rochie de salivă / durerea de obicei curge / dar acum s-a înţepenit şi fâlfâie uşor // stau într-o mansardă cu hârtii îngălbenite / crăpate la buză / prin care îmi ies degetele” (Pauză. Fără tine. / 1. Câmpina). Miruna Vlada de acum este la fel de tentată de cunoaşterea de sine, dar experimentează relaţia cu ceilalţi pur şi simplu voind să uite rosturile, să se bucure că există şi comunică: „visez să uit toate semnificaţiile // poate par prea mică, prea mare / dar mi-e frică de clipe de cuvinte / nu am cu ce să măsor tandreţea doar sfâşierea / e lungă cât un cearşaf // oamenii pe stradă sunt bandajaţi cu clipe // cearcăne spun poveşti de groază / dar cearcănele mele verzi spun bucuria, nu-i aşa?” (Pauză. Fără tine. / 4. Grădina botanică). Ambiguitatea este omniprezentă, cum e bine? - pare că se întrebă continuu poeta: „E nevoie de precizie / de asta sunt sigură / […] / lasă, dragule, zic / şi ce dacă nu avem casă, becuri, lighene / avem cuţite, stai liniştit / eu mă ocup de ele, le ascut / iar tu le citeşti (le lustruieşti) / e ca şi când am fi înarmaţi foarte bine / şi am sta la pândă / da, ca în tranşee, dacă vrei // tortura aici /- repet - / e precizia” (Repetiţie).
Eros şi Thanatos coexistă în multe poeme din Pauza dintre vene, confirmând sintagma psihanalitică ce numeşte orgasmul drept „moartea cea mică” (Beautiful Agony - „female orgasm is associated with decreased blood flow in the orbitofrontal cortex, a part of the brain that is crucial for behavioural control”): „e aici un teatru al atingerii / care mă siluieşte / tandreţea e o mică ciupercă / vreau să mă frec de moarte / până ajung la pauza dintre vene / […] / e aici e un izvor limpede lângă care / trebuie să ne odihnim / aici moartea se zvârcoleşte în litere şi unghii / aici trupul tău de var e aer” (Va ţâşni). Însă nu peste tot reuşeşte să treacă dincolo de obrăznicia cuvântului ori gestului frust şi kitschios, redundant, desigur, aşadar inutil. Aşa că se poate întreba de unde vine „groaza pe care o trăiesc când nici un personaj nu mai vorbeşte cu mine, nu seamănă cu mine nu plânge, nu râde, nu respiră”. Şi ea însăşi îşi poate răspunde: „am iarăşi poftă tribală de mine. sunt narcis. / sunt ou”. Pasul faţă de volumul anterior este mare, cu certitudine, este de aşteptat un pas încă şi mai hotărât al Mirunei Vlada în sensul maturizării poetice, cenzurării unor porniri/tendinţe către minimă rezistenţă, către superficii. Sunt semne, sunt: „Bine / Să presupunem că trandafirii sunt de la tine // în spitale timpul e orizontal / nu mi se dă voie să mă uit în oglindă / fac toţi pe nudiştii / din cauză că paşii mei sunt inegali / m-ai visat aseară plutind / eram o caracatiţă cu blană şi braţele amputate / eram cel mai dulce coşmar al tău / am motive să dau drumul sângelui / dar el rămâne blocat în pauza dintre vene” (Constatări).
Tot în zodia poeziei erotice a fost situată fragila, delicata şi rebela poetesă din Galaţi, care conduce şi o revistă literară notabilă. Marca textelor sale este o senzualitate lipsită de false pudori, o sinceritate copilărească, de fetiţă care încă strânge la piept păpuşile, în timp ce simte primele impulsuri misterioase ale zilelor când va umbla „goală pe străzi”. „Poezia e infinită, n-ar trebui să aibă prejudecăţi, să ezite sau să îi fie jenă” – afirmă undeva definindu-se. Aşadar, scrie fără voal, direct, forţează ieşirea din convenienţe, din banal şi mundan. Volumul de faţă - o adevărată carte-obiect, cu grafica excelentă semnată de Eugen Ungureanu şi fotografii de Sorin Ujeuca - este, în propria definiţie, un „studiu al cărnii şi al minţii”. Florina Zaharia ştie foarte bine ce face, ştie foarte bine unde se află: într-un loc anume care este numai al ei, pe care-l cercetează cu minuţie şi care este propria fiinţă. O asumare a unui spaţiu limitat şi, totodată infinit, suficient sieşi. Avem de-a face cu o continuă iniţiere în poezie ca drum al cunoaşterii de sine. O poezie erotică fără a fi sexuală, fără a coborî în „partea de jos”, ci urcând spre lumina senzualităţii înalte, sublimate: „sunt florina întunericului din care am încercat să ies”, „sunt florina acestei lumi închise / sunt numai ceea ce mă doare”, „florina te simte / căsuţa ei cu inimi / poartă pereţi din carnea ta” – florina este peste tot, ea „îşi umple /indiferent e dimensiuni / locul nimănui”. Ce face florina fiind peste tot? florina aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă să se îndrăgostească, să se regăsească în celălalt („nu vreau nu vreau nu vreau să vii / vreau să te găsesc înăuntrul aşteptării / acolo unde camera loveşte în marginile ei / în mine” sau „eu te aştept / dar tu ai murit / şi nu ştiu dacă ai existat vreodată / dacă nu te-am văzut în toţi bărbaţii”). Florina Zaharia nu scrie o poezie comodă. (Ar fi catastrofal!) Pare că scrie o poezie pentru sine, în care se dezvăluie pe sine sieşi. Florina Zaharia, «a cărei poezie iese din contextul blândeţii sexului frumos, explorând zonele ascunse şi dure ale eului empiric” (după opinia lui Gellu Dorian) pare că vrea să comunice numai cu sine ori, cel mult să se comunice numai pe sine. Egolatria este numai jucată, însă, ni se dezvăluie îndoielile şi suferinţele, nesiguranţa şi neîmplinirea vieţii interioare, căutarea reperelor, refugiul în lucruri: „eu fug dar nu ştiu să fug / sunt plină de lumină / şi lumina e o băltoacă la semafor / răstorn drumul pe care umbli / te aştept la capătul celălalt / carnea mea nu atinge trupul / decât într-un chiot vesel de aşternut negru” sau „să mă ating foarte puţin de lucrurile goale / din care tocmai ai plecat / să-mi cos rochia cu piele şi cu dâra ta, / cu sângele spart al acestei străzi / cu maşini, containere şi pietre / să mă ating de cuvintele pe care / le-ai lăsat în bătaia vânturilor / singurătatea acum e un lucru mic / pe care nu-l mai vezi / pe care îl îmbracă doar cei ce te privesc”. Lectorul se poate regăsi lesne pe sine în textele poetesei, poate relua7retrăi experienţe proprii. Numeroasele exprimări paradoxale în fond sunt reminiscenţe ale jocurilor de cuvinte din volumele precedente, sigur, este un pas bun în ceea ce priveşte scriitura poetică, este un pas bun consecvenţa şi siguranţa cu care Florina Zaharia parcurge calea proprie între „carne şi minte”, în căutarea poeticităţii lumii senzuale. Textele sale sensibile sunt de citit mai cu seamă seara, în singurătate, cu voce şoptită. Numai aşa ajungi, însoţind-o, „în ţara transparenţei şi luminii”.
*Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007
** Editura Cartea românească, Bucureşti, 2007
*** Editura Opera magna, Iaşi, 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu