Octavian Soviany - Scrisori din arcadia

     Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti – o vorbă străveche ce poate da seamă şi pentru judecata textelor unui creator de literatură, chiar dacă, adesea, acesta din urmă uzează de tot felul de tertipuri ca să-l înşele pe cititor, să-l îndrume pe alte căi, să-l împingă în „ceţurile” ficţiunii, dincolo de limitele unei „realităţi reale” incontrolabile, angoasante, într-o mişcare browniană care a ajuns să nu mai mire pe nimeni. Cum face şi altfel, ascunzându-se sub alte feţe, dar recunoscându-şi-le – cum găsim la Nicolae Breban care, la Mantaua lui Gogol (din care „ne tragem cu toţii”…) adaugă Dostoievski şi Nietzsche drept părinţi spirituali adoptaţi deliberat.

Atunci când descoperi „înşelătoria”, rămâne întrebarea cât avem în creaţie actor şi cât mască; şi care dintre ele aparţine „viului”, respectiv jocului. Undeva pe-aici, la această dilemă, te conduce lectura textelor poetice ale lui Octavian Soviany.

Critic aplicat şi erudit, îşi re-varsă condiţia sumată şi în poezie ori teatru. În forme lesne recognoscibile îşi joacă cu ironie şi tandreţe, cruzime ori nesmintită dragoste propria existenţă spirituală locuind într-o aparent permanentă revelaţie. Mecanismele retoricii poetice par a nu avea secrete pentru domnul Soviany. Poemele „de modă veche” în care-şi face mâna de ani buni au devenit un fel de marcă personală şlefuită de timp, precum o monedă purtată mai multe vieţi în buzunar.

Dar nu la acele cărţi (între care, cea mai recentă aflată de scurt timp în librării) vreau să ă refer, în textul de faţă, ci la Scrisori din arcadia apărută în colecţia „Biblioteca românească – poezia! A Editurii Paralela 45 în 2005. din simpla pricină că acest volum este altfel. Supus unei experienţe de tip recluziv (pe care alţii şi-o asumă / aleg deliberat, dar exterior, ca virtualitate – vezi Dan Mircea Cipariu în Sunt pur din ce în ce mai pur), Octavian Soviany nu mai are nevoie de vechile forme fixe pentru autoscopie. Chirurgia pe suflet deschis dezvăluie haosul interior, lipsa de repere pe care o gândire a lumii să se sprijine, rătăcirea în oglinzile aburite ale somnului veghe, în apele tulburi ale visului neîntrerupt de starea de trezie. Autorul ghiceşte că sub aspectele vizibile se află cunoaşterea veritabilă, dar nu ştie dacă şi când ajunge acolo. Astfel că rătăceşte „în universuri în care mirajul închipuirii, halucinaţia explozivă, introvertirea exasperantă” (Nicolae Ţone) devin surse de agregare a limbajului într-un loc în care semnificaţiile sunt fluide, se înstrăinează, semnele se pierd ori se degradează sigur şi abia perceptibil. „Obscurul destinului uman se lămureşte, paradoxal, printr-o şi mai mare obscuritate” – observaţia lui Constantin Trandafir într-un context eminescian la intersecţia Nietzsche-Kierkegaard are relevanţă şi în cazul de faţă.

„Am fost aduşi aici / fiindcă nimeni / n-are nevoie de / noi” – citim suprema revelaţie avută de poet nu pe patul spitalului 9, ci pe patul spitalului care este întreaga planetă. Suntem abandonaţi de Dumnezeu, de Ordine, de Sens. Aşa este de citit şi fragmentul pe care-l rup di acelaşi poem Stăm la soare în curtea spitalului: „Cu picioarele noastre / care tremură sub / pulpana halatului stăm la / căldură şi spunem / căldura e bună / ca o fată cu / nume de / farmacie, / ca o fată / care miroase / a muşeţel / şi poartă pe cap / o cunună de rapiţă. / […] / Noi recunoaştem / primăvara după mirosul / ei de / plante medicinale”. Aceasta este revelaţia! Mai mult decât în alte volume, ideile din teza de doctorat Textualism, postmodernism, apocaliptic sunt puse în practica poetică. Eliberat de formele (auto)impuse altădată, aici versul este anume tăiat după ritmul unei respiraţii astmatice, de muribund. („Ce altceva mai modern, mai inedit, decât să descoperi moartea?” – spune undeva Nichita Stănescu) „Toţi oamenii / stau pe / marginea patului / şi se scarpină. / Se gândesc la / moarte ca la / îmbrăţişarea unei femei”; sau: „Din hainele mele / emană / mirosul bărbaţilor de / cincizeci de ani: / un miros de / cameră părăsită / plină de praf şi de / şoareci”. Dereglarea simţurilor – prin prezenţa în spital şi medicaţia aferentă – este complementară aceleia întâlnită la „poeţii blestemaţi”, care conduce la o literatură a lumii de la marginea lumii ce vizitează subteranele conştiinţei pentru a ajunge la poezie ca proces de emergenţă, o explozie a sistemului care a găsit calea de a se comunica pe sine. Deloc surprinzătoare şi apelurile livreşti la Kierkegaard („dinţii mărunţi / ai reginei olsen”), unchiul Vanea, Franz Kafka („Şi franz kafka trece prin curtea spitalului nouă într-un halat cafeniu / Spitalul nouă – spune franz kafka – e un fel de pragă mai mică”), iubirile şi războaiele lui Napoleon… Lesne de vîzut cum poetul, precum Beckett şi Ionescu, ridică vălul de pe „ilogicul mascat al existenţei”. „Aici în arcadia / golul lucrează / în jurul me şi / în mine”. Avem o arcadie ŕ rebours, în care „numai şoarecii / au gaura lor. Nop- / ţile de amor / din arcadia / încep cu un du-te-vino / al şoarecilor”. „Nu ţi-am spus niciodată: / aiai / suntem pe un / vapor / unde fiecare matroz / ţine de braţ o / domnişoară în negru”. „Ne amestecăm / cu pânza cearşafului / ca două lichide / în acelaşi pahar. / Ca o boală de oase / cu o boală de piele”. „În toate scrisorile mele / e vorba de / acelaşi bărbat singu- / ratic / care lasă gazul / deschis şi apoi / se lansează / în zbor de pe / cea mai înaltă clădire / ca un copil după a- / vionul lui de / hârtie”. (Ne amintim de sinuciderea lui Esenin…) Am citat mai mult spre a ilustra atmosfera sumbră, a lipsei de ieşire, de speranţă. Chiar şi rarele imagini senine sunt minate de neputinţa împlinirii, desigur, ascunsă inteligent, accesibilă numai iniţiaţilor: „Bucură-te / fiindcă în / altă viaţă / ai fost regina olsen. / Ştii ce / voi face la / noapte? / Mă voi preface-n cireş / şi voi înflori”. Amestecul de urât existent şi frumos posibil (dar improbabil) ar putea fi judecat cu folos şi din perspectiva deschisă de estetica trivialului a lui Radu Voinescu. Cuvintele dozate cu ştiinţă de farmacist se înşiră firesc şi în acelaşi timp surprinzător („Lasă-mă să / visez că dorm în / respiraţia ta / ca / într-un / mormânt de / copil / […] / numai din pricina / păcatelor noastre / nu suntem / fluturi / […] / Dimineaţa / voi încerca să imit / vocalizele mierlei. // Dimineaţa / când tu / dansezi prin / bucătărie / precum / zarathustra”.)

Textele lui Octavian Soviany sunt aici imprevizibile. Dacă în alte locuri, de la un moment încolo, nu mai aveai surpriza unei rime, a unei trimiteri livreşti, a unui accent ludic, în Scrisori din arcadia nu există o linişte a lecturii aşteptate. Nimic nu-i mai interzice să fie el însuşi, să-şi poarte măştile c ape feţe vii, niciodată senine, dedate contemplaţiei. Chiar şi Cântecul de dragoste al lui v. eremitul este cu desăvârşire thanatic („Gândeşte-te la / mine ca la o / fetiţă bolnăvicioasă / care are un / picior de plumb / şi / altul de / carne. / Ca la paturile albe / dintr-un sanatoriu / elveţian unde moartea / poartă o / bonetă scrobită de / infirmieră”.), pentru că orice lumină e distrusă treptat, precum o imagine încetinită a spargerii unei oglinzi sub care se dezvăluie fundalul negru, abisal.

Primul rând al Argumentului ne asigură că „Poezia e ştiinţa gândurilor frumoase” – o aserţiune tot în răspăr, cum va continua întregul volum. În răspăr în primul rând cu erosul, cu femeia şi relaţiile cu aceasta („simţi ce miros / neruşinat de femeie / emană în noaptea asta / cearceafurile / şi pernele?”), ceea ce ne aduce aminte de E. M. Foster: „până la sfârşitul sfârşitului literatura va fi construită în jurul ideii de dorinţă”. Cu femeia conversează adesea, chiar dialogurile cu vecinul de salon, în afară de grijile vieţii de bolnav, duc tot înspre această prezenţă întunecată (!), fie că e vorba de vizitele unor cunoştinţe apropiate (elenav, ana, dana, miruna, iulia…), fie că recurge la personaje de origine livrescă (ofelia, sonia marmeladova, frida, maria walewska, regina olsen) ori „ia la ochi” personalul feminin al spitalului.am marcat cu (!) prezenţa întunecată a femeii pentru că ea semnifică aproape exclusiv ameninţarea morţii. Avem „urmele de ruj ale / morţii / care mi-a sărutat într-o noapte / cu lăcomie traheele”. Sau: „sexul şi moartea / umblă prin oasele noastre ca / două surori” şi „Domnişoara în negru a spitalului nouă trufaşă ca moartea”.

Mai degrabă înrudit substanţial cu volumul de „teatru apocaliptic” Cinci poeme dramatice,  cel numit Scrisori din arcadia ne dezvăluie un Octavian Soviany convins (şi convingător) de apropierea „revelaţiei”, schimbării; aşa cum pare a ne transmite şi prin apropierea sa de gruparea 2000. din această apropiere câştigă, deocamdată, numai el, un poet cultivat, nutrit din aceleaşi izvoare ca ale colegilor de generaţie optzecistă (pe care nu şi-i recunoaşte poate dintr-un răsfăţ târziu adolescentin), ludicul, livrescul, (auto)ironia. Ceea ce nu-i alterează cu nimic individualitatea pregnantă! Caracterizată, e drept, printr-o transgresare a „generaţiilor”, ceea ce face un fel de om-punte pentru poezia ultimelor decenii. Ştim însă cât de puternice individualităţi au cuprins generaţiile `27, `60, `80. Spre deosebire de generaţia cea mai nouă, la care poţi încurca autorii (mai ales autoarele) textelor, - nu cu prea mare pierdere… -, cei „vechi” nu purtau… uniforme.

Editura Paralela 45, 2005