După ce inflaţia de non-ficţiune s-a mai potolit şi proza de ficţiune şi-a recăpătat un loc mai în lumina reflectoarelor, cel mai vizibil pare a fi romanul – de la câteva zeci de pagini până la o mie. Nimic nou sub soare, însă, chiar dacă nişte formule (tehnici) se vor înnoitoare ori măcar sincrone cu tendinţe ale veacului abia început. Chir exuberanţele unor critici pe acestea din urmă se întemeiază, mai cu seamă, iar nu pe paradigma existenţială. Parcă se vrea cu tot dinadinsul să i se dea dreptate lui Gilles Deleuze („Lumea modernă e lumea simulacrelor, în care omul nu supravieţuieşte lui Dumnezeu, identitatea subiectului nu supravieţuieşte identităţii substanţei”) nu în esenţa demersului său, ci în aceea a judecăţii sale, pe care o ia drept concluzie. Întoarcerea la naraţiune (a povesti) se produce, totuşi; un fel de sfătoşenie se revigorează, reînvăţăm să ascultăm, să ne ascultăm pe noi înşine, să dăm semnificaţie mai degrabă clipei, decât eternităţii, să transferăm valoarea perenului asupra efemerului.
Lectura cărţii lui Vasile Baghiu a fost „punctul de plecare” pentru consideraţiile de mai sus. Autorul îşi joacă fluent rolul de intermediar între o realitate aparent convenţională şi o ficţiune robustă, pe care, sub masca modestiei, o intitulează (doar) transcriere. Şcoala poeziei îşi pune puternic amprenta asupra coerenţei narative. Pe bună dreptate, Adina Kenereş afirmă, într-un fel de „notă asupra ediţiei”, că „poezie nu se termină niciodată, iar cea mai bună probă are pilonii înfipţi în apele freatice ale poeziei”: Demersul ficţional al lui V. Baghiu este, în fond, polemic: într-un fel, ne arată că se întâmplă ceva şi acolo unde pare că nu se întâmplă nimic. În general, naraţiunile sale nu se referă la fapte, ci la ceea ce le precede ori le succede sau la interludii. Mai toate personajele trăiesc nesiguranţe (emoţia, îndoiala) de dinaintea actului ori golul de după. Elevul Vincent are de ţinut o comunicare (un speech) la o întrunire culturală găzduită de o mănăstire şi aşteptările sale cu privire la atmosferă („toţi sunt serioşi, pasionaţi, responsabili) sunt înşelate de banalitatea (firească?), superficialitatea în care decurge totul în jurul său. Olga (Plictiseală la Sofia) se gândeşte „că tot ceea ce trebuia să fie exotic în această călătorie se consumase, probabil, fără ca ea să observe” (subl. m. - Fl. D). Dora („căsătorită relativ devreme”), părăsită de soţ, a găsit de lucru în Italia şi plânge de dorul celor doi copii „şi din motive pe care nu le poate desluşi” (subl. m. - Fl. D). Un asistent medical cu preocupări literare, şicanat de colegi, înjurat de o presă cripto-comunistă, e selectat pentru o bursă germană: „O portiţă se deschisese şi pentru el” Mai toate personajele (alte ego-uri ale autorului?) ascund un real potenţial creator sub aparenţa de timiditate, retractilitate, modestie, dar nimeni nu e interesat să treacă dincolo de stratul superficial, mediul social înconjurător e, în cel mai fericit caz, indiferent.
Scriitura este de tip cinematografic, curge uşor şi sigur, jocurile povestirii în ramă creează chiar ritmuri muzicale subtile (reiterez: şcoala poeziei…), flash back-urile vin atunci când trebuie. Cititorul e luat drept complice la poveste, într-un loc (Un oboi în Balcani), fiind invitat la efort de memorie („efectul unei scene misterioase dintr-un film după Bradbury”; „ca-ntr-un film de Kusturica”; „totul părea rupt dintr-un scenariu science-fiction”), iar altundeva o întrebare sună astfel: «Te gândeşti la Hitchcock?», însă nu există un abuz de livresc. Majoritatea textelor comunică între ele consonează ca atmosferă interioară şi socială, fie „acasă”, fie în străinătate. (Domnişoara Veta nu mai avea răbdare este, însă, în afara seriei şi ar merita o analiză separată, ca urmare a accentului deliberat parabolic.)
Cartea lui V. Baghiu este şi o meditaţie asupra condiţiiiei scriitorului în lumea contemporană: marginalizat, dispreţuit într-o societate în schimbare, instabilă, cu om surdină pusă vocilor moralei. «A, eşti scriitor, mă! Poate scrii şi despre mine!» sună o replică ce-l face pe Valentin (O mână se ajutor) să simtă „că joacă într-o piesă proastă”. Iar subiectul acesteia este el, scriitorul. De unde concluzi că „numai dacă priveşti în urmă, în propria viaţă, poţi găsi subiecte” (p. 117). Sau, mai mult, chiar acolo unde, pentru alţii, nu se întâmplă nimic, scriitorul (ne) descoperă că nimicul se întâmplă. El este , azi, singurul (poate) care acceptă în logica textului includerea terţului, imaginea ideea vagă, refuzând gândirea de tip ori-ori, în conformitate cu teoria adorniană potrivit căruia textul literar nu este, cum l-a imaginat Hegel, o totalitate omogenă sau o structură de semnificaţi definibili, în cadrul unui structuralism oarecare, el se sustrage unei gândiri conceptuale, unei deconstrucţii lipsite de reflecţie dialogică, sociologică şi istorică. Oricât ar deranja pe unii, textul literar nu este o structură aporetică. „La parole ou l’ecriture que le promčne dans le monde transport un secret qui me reste inaccesible” – recunoştea însuşi Derrida. Lui Vasile Baghiu , se pare că acest secret îi este accesibil. Şi, într-un fel sau altul, ne deschide şi nouă o fereastră spre a-l întrevedea. (Florian POPESCU)
*Vasile Baghiu – Punctul de plecare, şaisprezece transcrieri, Editura Compania, Bucureşti, 2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu