joi, 21 aprilie 2011

C. Trandafir şi strategiile sale transgresive

Ne este dat, uneori, să întâlnim texte care dezvăluie un fel diferit de abordare a realităţii, în comparaţie cu acela obişnuit, care ţine prea mult de paradigma unui canon didactic, împământenit din lene sau comoditate, învechit, din care surpriza a fugit cu totul şi a rămas numai o redundanţă stufoasă, unde informaţia brută, câtă este, abia de se mai poate ghici. Sunt pline revistele literare, ba chiar se tipăresc şi antologii de recenzii, cu asemenea compuneri mimetice lipsite de haz şi de har. Ne este dat, aşadar, să ne mai şi bucurăm, la răstimpuri, de câte o întâmplare fericită. Una dintre acestea este, după credinţa mea, apariţia, la editura bucureşteană Saeculum I.O., cu o susţinere financiară şi din partea administraţiei municipiului Câmpina, a consistentului volum (352 pag.) „Scriitori şi teme. Conversaţie în bibliotecă” de Constantin Trandafir.

Autorul are antecedente notabile, de-ar fi să enumerăm numai „Dinamica valorilor literare” (1983), „Poezia lui Bacovia” (2001), „Efectul Caragiale” (2002), „Recunoaşterea valorii” (2002), „Cititul cărţilor. Poezia” (2006), „Mihail Sebastian. Între viaţă şi ficţiune ( 2008) – titluri demne de orice bibliografie serioasă. Adept al criticii creatoare (motoul volumului de faţă este un citat din Oscar Wilde: „Imaginaţia imită, spiritul critic creează.”), ba chiar excesiv angajat într-o asemenea direcţie minată, de cele mai multe ori, de speculativism facil, are, din fericire, talentul nativ al recunoaşterii literaturii adevărate şi, prin exerciţiu şi acribie studioasă, practică un stil care să subjuge cititorul şi să convingă de justeţea judecăţii de valoare. Asta nu înseamnă nicicum că dl. C. Trandafir nu parcurge, pios, şi căi bine bătătorite, ba o face cu încântare nedisimulată, dar şi cu simplul scop de a-şi aşeza discursul în repere precise, de a-şi reprezenta temele în lumini cât mai variate, dintre care a sa să fie bine delimitată, fie că, uneori, este identică cu aceea generală, fie că, alteori, este un pic diferită. Interesant este că, în acest din urmă caz, spiritul violent polemic manifestat jurnalistic, cu prilejuri minore, nu este prezent, iar acest fapt mă feresc să-l socotesc neapărat benefic. Cu toate acestea, stilul vioi, construcţia frazei bine ritmată, folosirea lejeră a figurilor retorice feresc lectorul obişnuit de plictiseală şi-l conving să meargă până la final, chiar şi atunci când subiectul nu oferă premisele necesare. 

Scrisul autorului ţine mult mai mult de folosirea uneltelor ficţionarului, decât de cele, nu foarte bogate şi tot mereu împinse-n derizoriu de altele noi şi efemere, ale interpretului. Iată un exemplu, în care personajul este Dosoftei: „Prelatul pune mâna pe pana mireanului şi îl aduce în prim plan pe om”. Scindarea în trei elemente a personalităţii diegetice ţine de o strategie trangresivă, specifică ficţiunii antimimetice, - Gérard Genette a numit-o metalepsă -, pe care, deliberat, autorul o pune şi în cârca subiectului. Şi nu este singurul loc unde înclinaţia este manifestă.

C. Trandafir nu face, însă, ficţiune (încercările sale dintr-o vreme au rămas fără ecou semnificativ), dar uzează cu lejeritate şi lipsă de prejudecată de mijloacele de construcţie a acesteia. Se comportă ca şi cum cartea/opera despre care scrie este o fiinţă cu viaţă proprie (şi de ce n-ar fi?), pe care o transformă în personaj al unei creaţii noi, neidentice cu modelul. Neidentice, dar nu diferite, căci unghiurile de vedere sunt alese cu grijă, în aşa fel ca să surprindă faţete importante, dar nu neapărat vizibile la o privire superficială, fără a se depărta de esenţa construcţiei. Departe de a dori sau mima exhaustivitatea, (precum congeneri ai săi de pe alte meleaguri româneşti) chiar şi în textele monografice (volume dedicate unor Ion Creangă, Ştefan Petică, Grigore Hagiu, George Bacovia, Mihail Sebastian), profesorul câmpinean se lasă în voia eseisticii, mult mai ofertantă genului de scriere creator. 

Mici sau mai consistente eseuri sunt antologate şi în volumul de faţă, care este construit pe principiul unui „pact al conversaţiei”, în care „se uneşte sentimentul viu al trecutului şi [al] prezentului”, iar „miza principală este dialogul, modul colocvial şi evocator”. Cartea este împărţită în trei secţiuni – Crochiuri reverenţioase, Texte şi pretexte, Teme vechi şi noi -, dar, în fiecare, textele sunt de profunzime analitică diferită, unele scrise „la aniversară”, altele „la cerere”, celelalte din credinţa unei necesităţi. Acestea din urmă sunt şi cele mai cu folos la lectură, includ viziunea particulară a autorului, includ reiterări de sensuri numai din perspectiva argumentului. De anume interes sunt textele în care C. Trandafir pune să dialogheze scriitori înşişi, el refugiindu-se într-o poziţie comodă, heterodiegetică (în rest, lăsându-se tentat de poziţia metadiegetică): Caragiale v. Hasdeu, Eminescu v. Caragiale, Eugen Ionescu v. Mihail Sebastian, Nicolae Manolescu v. Paul Zarifopol etc. Semnificativ pentru demersul său, autorul mărturiseşte în Cuvânt prevenitor: „În puţine cazuri m-am confruntat nemijlocit cu autorii, dându-le lor cuvântul în cea mai mare măsură.” De unde şi impresia dominantă de antologare par lui-même ce se degajă, în general, la o lectură cât de cât atentă. Cum s-ar mai putea spune: cu materialul clientului. Orientarea comentatorilor spre acest fel de abordare este des întâlnită în zilele noastre, mai ales după ce Călinescu ar fi lăudat „ştiinţa alegerii citatului semnificativ”, care poate ţine cu brio locul interpretării proprii, rezultat al unei analize prea consumatoare de neuroni. Probabil că aşa „creează spiritul critic”, folosindu-se „imitaţia imaginaţiei”… ca să folosim materialul „clientului” Oscar Wilde, pe vremea căruia încă misiunea literaturii este să împodobească şi să recreeze spiritul, elevând inteligenţa şi epurând moravurile, departe de scopurile romantice - atingerea absolutului şi obţinerea revelaţiei. Dincolo de această scăpare – act manqué – mai degrabă retorică, materialul selectat de dl. C. Trandafir pentru acest volum se impune atenţiei. Cu deosebire secţiunea a doua este reprezentativă pentru arta scrisului şi a chiar a interpretării trandafireşti. Rezultat, în principal, al unei îndelung susţinute rubrici lunare la revista ploieşteană «Axioma», se vede că autorul nu şi-a permis prea multe clipe de lejeritate, unele dintre texte ajungând părţi ale unor studii mai întinse (v. cele referitoare la I. L. Caragiale, Mihail Sebastian), altele constituindu-se în revizuiri şi revizitări ale operei proprii (Ion Creangă, George Bacovia, Ştefan Petică). 

Ştiind că profesorul câmpinean are în pregătire încă două părţi din seria „Cititul cărţilor” – Proza şi Critica –, simt oarecare frustrare la lectura cuprinsului acestei „Conversaţii în Bibliotecă”. Textele majore au fost păstrate, sunt sigur, pentru acele proiecte, aici fiind „expediate” cele care nu ar fi încăput acolo. Totuşi, articole precum Nichita, „o pată de sânge care vorbeşte”, Nichita Stănescu. Mobilitatea privirii,  Ion Stratan. „nu vremea, ci viaţa noastră trece”, Geo Bogza, aventura de a fi om, Geo Bogza, poezia faptului divers dau seamă, oarecum, de posibile preocupări de mult mai mare profunzime analitică, în care „arta citatului” chiar are o contribuţie decisivă la dezvoltarea unei viziuni particulare asupra unor creaţii ale unei imaginaţii nemimetice. În astfel de analize, se văd calităţile native ale autorului, precum şi ştiinţa construcţiei argumentative, cu incursiuni exprese în teoria literară mai nouă sau mai revolută, dar, iarăşi, apare frustrarea dată de imaginea fragmentară, ca o străfulgerare peste un peisaj de basm, în toiul unei furtuni de întuneric. Se pot stabili, totuşi, dincolo de pasaje larg descriptive, de recursul la momente de istorie literară ori de elemente speculative, sugestii puternice şi chiar repere sigure pentru înţelegerea superioară a operelor autorilor respectivi, se pot reţine piese disparate pentru un posibil mare puzzle viitor.

Se întâmplă mai ales atunci când sunt abordate scrieri de miză minoră, precum, în „Femeile în faţa oglinzii”, „cea mai realizată piesă de teatru a Hortensiei Papadat-Bengescu, Bătrânul” şi alte lucrări dramatice ale celei mai mari prozatoare din România interbelică, texte despre care se mai ştie, probabil, doar în comuna Iveşti, judeţul Galaţi, loc al naşterii amândurora şi mai puţin în lumea oamenilor de teatru. Deloc surprinzătoarea alegerea autorului, aşadar, cu toate că trimiterea comparativă superfluă spre personaje ibseniene celebre – Hedda Gabler, Elida - este doar pentru a demonstra cunoştinţele comentatorului, iar nu a ridica valoarea acelor scrieri, care, azi, contează doar pentru istoria literară. Revizuirile, aducerea în atenţie a unor opere din vremuri revolute este cu mare folos, totul este ca întreprinderea să se bazeze pe valoare intrinsecă, nu pe sentimente, pe fantasme personale. Mimetismul (şi epigonismul) dintotdeauna al tinerei literaturi române nu se cuvine a fi prezentat „originalitate”, chiar C. Trandafir simte, după patru pagini de speculaţie intelectuală, că este necesar să precizeze: „Deşi debitoare, în parte, teatrului francez, lui Bataille mai întâi, […] având cel mai mult de învăţat de la Ibsen…” Iar definirea prin propoziţii negative este relevantă pentru fragilitatea demonstraţiei: „Ea nu face…, nici nu imaginează…” Una este să constaţi revizitarea şi revalorizarea, de exemplu, a poeziei bacoviene de către „generaţiile” ’60 şi ’80, ori actualitatea poesis-ului geobogzian, mai cu seamă de când avem ediţia nouă „Poemul invectivă şi alte poeme”, mergând pe urma lor, şi alta este să scoţi de la naftalină veştminte roase de molii şi să le prezinţi drept vintage. Când practicantele chick lit se revendică de la Jane Austen, Edith Wharton, surorile Brontë şi Frances Burney, cine dintre autoarele băştinaşe contemporane se revendică de la H. P.-B.? Şi mai cu seamă de la textele dramatice… Se pot duce fără păs direct la modele originale!

Cu totul altceva se întâmplă atunci când C. Trandafir sare în apărarea lui Paul Zarifopol, cel care i-a fost, cândva, subiect de teză doctorală. Intră în divergenţă cu un Călinescu şi un Manolescu, a căror nemulţumire referitoare la autorul „ideilor gingaşe” o desfide, găsind normale recunoaşterile ulterioare ale acestora, fie şi „cu jumătate de gură”. Eşecurile de judecată critică – multiple! - ale lui Zarifopol sunt tratate cu delicateţe, pentru că ele s-ar fi datorat anticlasicismului acestuia, de fapt, antidogmatismului , căci, cu vorbele lui Nicolae Manolescu, „înclinaţia spre antifrază şi paradox e comună eseiştilor din această categorie, care dispreţuiesc mai presus de orice locul comun şi spiritul de sistem”. Ceea ce nu scuză nicicum lipsa de viziune în chiar scurta perioadă de sincronizare a literaturii române cu mişcarea literară europeană! Se pare că tocmai „înclinaţia spre antifrază şi paradox” a autorului câmpinean, joc intelectual cu asupra de măsură plăcut auditoriului sau cititorului, prinde bine construcţiei sale textuale, prezentându-ni-l aşa cum şi-l dorea N. Manolescu pe Paul Zarifopol: „nu atât un intelectual reticent, ci - ceea ce nu este – un creator exaltat, demonic”. 

Pendulând între ce vrea să fie şi ce poate să fie, C. Trandafir este ceea ce este – judecătorul bine informat, veşnic neliniştitul scormonitor după pepite unde-i sterilul mai adânc în literatură, chiar găsind la răstimpuri motive de entuziasm ponderat, departe de vreun triumfalism deplasat, de neîncrederea în valorile potenţiale ale creaţiei autohtone, dar la fel de departe de aerul rarefiat al exploziei, al riscului interpretării în răspăr, pe care mulţi alţii l-au practicat şi îl practică plini de entuziasm şi pe care autorul îi cam muştruluieşte. Bine aşezat în comoda poziţie de căutător de frumos, de bine, de categorii pozitive în general, autorul „Conversaţiei în Bibliotecă” nu se va angaja niciodată într-o polemică scrisă pe teme literare, pentru că nu va aduce în faţa vreunui cititor vreo carte socotită proastă, despre aceasta va tăcea, nu va face judecăţi negative, nu va avea replici tăioase la opinii literare contrare celor ale sale, nu va fi niciodată excesiv în scrisul cultural, pentru că este convins, în sinea sa, fie şi nemărturisit, de utilitatea pedagogică a textului ca interpretare creatoare, de superioritatea vocaţiei „poietice” faţă de vocaţia teoretică. La nivelul fenomenului cultural general, va avea uneori atitudini, dar blând-critice, adesea ambigue, cum se întâmplă în articolele preluate din cuprinsul unor „anchete” ale revistelor literare (secţiunea Teme vechi şi noi), dar iarăşi originalitatea va fi dependentă de curentele obişnuite de gândire, de „corectitudinea politică”, întrucât, ca să parafrazez ultima propoziţie a cărţii, „profesorul este tare îndurător cu iluziile noastre”… 

Scriitori şi teme. Conversaţie în Bibliotecă este o carte care se citeşte uşor, cu plăcere, o sinteză succintă a preocupărilor autorului în ultimul deceniu, un preludiu util pentru operele viitoare.