„Nu sunt decât
literatură şi nu pot, nu vreau să fiu nimic altceva”, nota Franz Kafka, prin
1913, în celebrul său Jurnal. Curând,
obscurul funcţionar al unei societăţi de asigurări va începe să scrie încă un
text socotit, peste decenii, întemeietor.
Din perspectiva unor
opinii suficient de libere, ba chiar riscând luarea în considerare a unor oportunităţi
social-politice contemporane pe care ar fi indicat să le ratezi, uneori, se
poate spune că aniversarea, în 2014, a sutei de ani de la primul pas spre
scrierea unuia dintre romanele care au contribuit decisiv la schimbarea imaginii
despre om şi lume în secolul al XX-lea şi în mod fundamental la redefinirea
literaturii se potriveşte cum nu se poate mai bine cu direcţiile în care criza
de sistem a democraţiei capitaliste conduce (ori, mai degrabă, împinge?) azi societatea
umană şi relaţia arareori biunivocă stat-individ. Istoria ultimului secol este
suficient de bogată în evenimente bulversante, dramatice – sisteme sociale s-au
ridicat şi au căzut, modalităţile de ucidere au atins un asemenea nivel de
eficienţă încât o poartă către extincţia speciei umane s-a întredeschis,
piramida birocraţiei şi-a perfecţionat structurile în direcţii nebănuite, forţele
de represiune au devenit cârje solide pentru o democraţie şchioapă, tot mai
priceput în a mima libertatea. Ar fi fost nefiresc pentru literatură să nu fie
în pas cu evoluţiile de pe scena social-politică, mai cu seamă că nimic din
ceea ce a notat Istoria nu lipsise din previziunile ficţionale. Iar în ceea ce
îl priveşte pe Franz Kafka, evreu de limbă germană din Praga, nici nu ar mai fi
nevoie de lectura cohortei de critici şi filosofi care l-au situat pe autorul
„Procesului” la începutul şi sfârşitul oricărei scriituri despre intimitatea
relaţiei fiinţei umane cu indiferent ce context istoric, pentru a recunoaşte
capacitatea sa de a esenţializa până la un singur semn alfabetic un fenomen ce
ţine de misterul unei psihologii comportamentale sui generis, ceea ce Emmanuel Bouju (1), pe urmele unor Gilles
Deleuze ori Felix Guattari, numeşte „teorema funcţiei K”. Semnul alfabetic
anume, K, devine mai mult decât ceea ce era socotit îndeobşte. El capătă o
funcţie generatoare de textualitate.
Momentul este, poate,
potrivit unei paranteze, în care să reafirm – de bon goût – propria selecţie a textelor
care, în secolul anterior, au marcat devenirea literaturii şi fără de care
lumea spiritului ar fi, acum, alta: Procesul
(Kafka), Ulise (Joyce), Străinul (Camus), Aşteptându-l pe Godot (Beckett), În căutarea timpului pierdut (Proust), Fiinţa şi Neantul (Sartre), Cântăreaţa
cheală (Ionesco), O sută de ani de
singurătate (Márquez)… Nu înseamnă cumva că alte texte dragi mie ar fi mai
puţin importante, ci numai că lumea în care trăiesc şi gândesc ar fi altfel
(mai bună, mai rea? nu ştiu şi nici nu ar avea rost aici o abordare etică…)
fără cele opt ficţiuni şi fără cei opt autori. Am pus Kafka pe primul loc
(tentat să scriu Metamorfoza şi abia
apoi Procesul, cum şi la Camus
înclinam să scriu întâi Mitul lui Sisif…)
pentru că de acolo îmi pare că se deschide un alt fel de a privi scriitura. Ca
un amănunt anecdotic, în clasamentul anchetei din 1999 a Fnac şi Le Monde, (Les cent livres du siècle) Kafka este pe
locul al treilea, devansat de Camus şi Proust.
Dar ce s-ar mai
putea spune despre Kafka şi să nu fi fost spus în cele peste două mii de studii
care i s-au dedicat? Cum să abordezi „mitul Kafka” după ce termenul „kafkian” a
statuat un anumit mod de receptare? „Adjectivul kafkian a avut meritul redutabil de a-l ridica pe K pe un
piedestal, dar, cum ar spune Borges, «Succesul este o neînţelegere, cea mai rea
dintre toate, poate.», K este depăşit, zdrobit de acest adjectiv. [...]
Epitetul kafkian se mărgineşte la a
sugera un univers în care fiecare protagonist, copleşit de o birocraţie
labirintică ce minează eforturile oricui, sfârşeşte prin a fi devorat de un
«tigru de hârtie». Acest epitet evocă mai mult un univers precum personajele
care îl locuiesc. El reduce, pe de altă parte, opera lui Kafka la Procesul, Castelul şi Metamorfoza,
în dispreţul celor mai multe dintre nuvelele şi povestirile lui Kafka,
esenţiale unei bune percepţii a operelor sale.” (2) Mai mult chiar, un obstacol
suplimentar este diversitatea abordările globalizante care caută să
sistematizeze şi să instrumentalizeze opera lui Kafka, făcând din ea expresia
unui weltanschauung specific. Am în
vedere marxiştii, care aplaudă critica făcută capitalismului în Der Verschollene (Cei pierduţi), exegeţii teologi, care văd în Das Schloss (Castelul) o
alegorie a Divinului, şi, nu în ultimul rând, psihanaliştii, care ne aruncă
imediat în sindromul culpabilităţii, complexul lui Oedip şi fantasma uciderii
tatălui (altfel, capul unei familii totalmente ostilă artei). Asemenea interpretări
au inconvenientul că-i prezintă opera ca reflectare nudă a preocupărilor unui
autor, tensiunilor unei epoci şi modelelor ideologice dominante. Nu a fost
omisă nici abordarea din perspective dintre cele mai moderne, cum ar fi aceea a
criticii genetice, aplicată de Florence Bancaud în studiul „L’apport de la critique génétique
pour l’étude du Journal de Kafka”, în
vederea interogării, în primul rând, asupra procesului de creaţie, ceea ce
presupune „răbdare, facultatea de analiză şi de clasificare, dar şi capacitate
de sinteză a unor dosare genetice adesea voluminoase”. (3) Chiar dacă „în ceea
ce priveşte principiile şi metodele criticii genetice, genul jurnalului intim
însuşi pune o problemă”, observată de Philippe Lejeune: „Studiul genetic al unui
jurnal pare, prin definiţie, fără obiect. Un jurnal, dacă este un adevărat
jurnal, nu are avantext. E scris zi de zi. […] Din această perspectivă, nu s-ar
putea avea în vedere un studiu «genetic» decât deplasând sensul cuvântului.” (4)
Desigur, departe de mine intenţia de a insista pe astfel de iniţiative, altfel,
de tot onorabile. Mai degrabă aş sublinia preponderenţa în epocă – prima treime
a secolului al XX-lea – a viziunilor culturale despre o lume absurdă,
apăsătoare pentru individ, constrângătoare pentru spiritul care nu reuşeşte în
aflarea unui sens al existenţei. Sunt şi decenii ale avangardei, pregătite din
vreme, ale revoltei spirituale, „opoziţie şi ruptură”, cum spune Eugène Ionesco,
ale dărâmării formelor anchilozate de gândire. Personal, ador textele lui
Urmuz, cele care vor conduce la o întreagă mişcare în teatrul european. Kafka
nu va apărea, aşadar, pe un teren pustiu, era „în trend”, cum am spune cu
preţiozitate azi. Iar „trendul” pare că venea, lent, dar sigur, din secolul
anterior, de la Kiekegaard, Schopenhauer, Nietzsche, iconoclaştii a căror
metafizică se opunea programatic premiselor şi convenţiilor vremii lor. Franz
Kafka va fi vârful literaturii absurdului, cei care îi vor urma direcţia vor
dilua substanţa farselor lor tragice, disperarea personajelor lor subliniind,
pe scena interioară a subiectului, nevoia de moralitate, de toleranţă, de
echilibru, de credinţă, de adevăr. După Kafka, nu va mai exista Absurd absolut.
Albert Camus,
Louis-Férdinand Céline, Dino Buzzati, apoi Eugène Ionesco, Samuel Beckett,
Fernando Arrabal pun şi ei în mişcare un anumit mod de a privi realitatea
cotidiană, care scoate la lumină inadvertenţe importante între ceea ce se spune
despre şi ceea ce este cu adevărat relaţia omului cu propriul destin, neputinţa
de a controla devenirea însăşi. Kafka este precursorul, un vizionar, fără
îndoială, el prezentase absurdul înaintea apariţiei Absurdului, era supralucid
când descria lumea noastră impersonală, apăsată de birocraţie şi nonsens.
„Dumnezeu nu vrea decât să scriu; dar eu trebuie s-o fac.” În inocenţa sa, se
simte foarte vinovat de această postură, lupta lui cu Îngerul este aceea care
cucereşte cititorul, a cărui viziune asupra lumii se mulează pe viziunea
scriitorului – aproape că nu există situaţii care să nu poată deveni, în orice
moment, „kafkiene”. Cititorul înţelege aproape instinctiv proiectul autorului,
ţesătura din spatele neînţelegerii, el empatizează cu acesta şi cu scriitura
lui, care este în luptă cu ea însăşi şi, pe măsură ce se desfăşoară, caută să
se elibereze de constrângeri, să încalce limitele, să deschidă cale liberă
adevărului crud, dureros, mortal. Există un Kafka dincolo de Kafka. Acela este
recunoscut de cititor şi înţeles, şi acceptat ca şi cum ar fi sinele. E un
Kafka ce nu poate fi povestit. Cititorul însuşi se descoperă ca individ absurd
în situaţii absurde. Dacă folosirea iniţialei numelui (K) - semn al unui
tratament original, caracteristic modernităţii - va conduce la abordările
specifice Noului Roman (care introduce într-o situaţie romanescă un personaj
unic ce poate fi un personaj universal), melancolia şi pesimismul (Kiekegaard,
Schopenhauer, Nietzsche, nu?) cauzate de nonsensul lumii înconjurătoare
marchează încercarea de a explica situaţia absurdă printr-un discurs raţional, dar
demersul este sortit eşecului, căci absurdul scapă logicii. „Vreau totdeauna să
comunic ceva care nu este comunicabil şi să explic ceva ce nu este explicabil”
– notează Kafka în Jurnal. De aici,
odată cu alterarea facultăţii de expresie a personajului, chiar dispariţia ei,
este un pas mic până la ceea ce se va numi criza limbajului, extremă cu alţi
reprezentanţi de seamă, lăsaţi deoparte aici, acum.
Filosofia postbelică
existenţialistă se va hrăni copios din aceste idei, definind conceptual
Absurdul, din diferite direcţii de gândire, adesea divergente şi „trădând”
modelul, nutrindu-se şi din multe alte surse generoase. Se ia, în frunte, Søren
Kierkegaard, cel care renunţă la deliberările filozofice calme ale celor de
dinaintea sa, renunţă la motive şi la raţionalitate, şi alege să promoveze
angoasele şi pasiunile, necunoscutul şi iraţionalitatea. Se adaugă Edmund
Husserl, care afirmă că a zice „gândesc” nu are nici un sens, ar trebui spus „gândesc
aceasta”, pentru că principala caracteristică a conştiinţei este de a se
răsfrânge mai degrabă asupra altui lucru decât asupra ei însăşi, de a avea un
conţinut, ea este „intenţională”, este conştiinţa a ceva. Dostoievski (Amintiri din subterană) şi Lev Tolstoi (Moartea lui Ivan Ilici) sunt alăturaţi apoi,
deschis, ca ascendenţi ai curentului reflexiv, lângă Franz Kafka (Metamorfoza), Albert Camus (Străinul), Jean-Paul Sartre (Uşi închise) şi Samuel Beckett (Aşteptându-l pe Godot), drept exemple
relevante în orice bibliografie, de către prof. Eric Anthamatten, în plus faţă
de studiul lui Walter Kaufmann (5), în care îi descoperim pe Dostoievski,
Kierkegaard, Nietzsche, Rilke, Kafka, Jaspers, Heidegger, Sartre, Camus, după
ce William Hubben alesese careul de aşi: Dostoievski, Kierkegaard, Nietzsche,
Kafka (6). Anthamatten îmbunătăţeşte bibliografia existenţialismului cu filme: Ingmar
Bergman, Seventh Seal (1957); Alain
Resnais, Last Year at Marienbad
(1961); Hiroshi Teshigahara, Woman in the
Dunes (1964); Martin Scorsese, Taxi
Driver (1976)... Un bagaj suficient de bogat pentru a nu putea să te vaieţi
de lipsă de informaţii… Dar Kaufmann ne pusese în gardă încă din introducere: „Existenţialismul
nu este o filozofie, ci o etichetă pentru mai multe revolte foarte diferite faţă
de filosofia tradiţională. […] Desigur, existenţialismul nu este nici şcoală de
gândire, reductibilă la un set oarecare de principii. Cei trei scriitori care
apar invariabil pe fiecare listă a «existenţialiştilor», Jaspers, Heidegger şi
Sartre, nu sunt în acord cu principii esenţiale.” (7) Pare că cel mai bine
existenţialismul este vizibil şi convingător sub zodia ficţiunii. „Să fie din
pricina faptului că cel puţin o parte dintre existenţialişti se descurcă cel
mai bine în artă şi nu în filozofie?” (8)
E greu de spus cât
e destin paralel şi cât e contaminare „de la Dostoievski & Tolstoi la
Sartre & Camus”, de la Moartea lui
Ivan Ilici la Uşi închise, trecând
prin Procesul lui Kafka, pe fundalul
filosofic al triadei Kiekegaard, Schopenhauer, Nietzsche. Dostoievski oferă
direcţii narative ce provin direct din
existenţialismul secular. Iar Kafka a preferat să creeze personaje
suprarealiste care se luptă cu disperarea şi absurditatea vieţii lor. Este o zicere
simplistă. Dar, în esenţă, existenţialismul susţine că nu există niciun scop
mai înalt sau o esenţă a existenţei, cu excepţia a ceea ce facem noi cu ea.
Asta în varianta „soft”. Pentru că adesea nu putem face nimic.
Avant la lettre, Fafka
(urmat de Camus, de altfel, şi de Beckett) este pe direcţia „hard” a
existenţialismului. Nu există soluţie de rezolvare a situaţiei absurde. Ori
soluţia este ieşirea din Lume, extincţia. Când criza de conştiinţă atinge masa
critică, existenţa de outsider perpetuu pierde orice urmă de sens şi trebuie să
înceteze. Vine clipa în care Ivan Ilici îşi dă seama că „tot ce a constituit şi
mai constituie viaţa ta nu e decât o minciună, care nu-ţi îngăduie să vezi nici
viaţa, nici moartea”. Înainte de deznodământul fatal, „K. ştia foarte bine că
datoria lui ar fi fost să ia el însuşi cuţitul, când îi trecea pe deasupra, şi să
şi-l înfigă în trup.” „Vladimir: Ne
spânzurăm mâine. Dacă nu vine Godot.- / Estragon:
Şi dacă vine? / Vladimir: O să fim
salvaţi.” Meursault se exprimă decis: „Pentru ca totul să se consume, pentru ca
să mă simt mai puţin singur, nu-mi mai rămânea decât să doresc în ziua
execuţiei mele mulţi spectatori care să mă întâmpine cu strigăte de ură.”
„Kafka stă între
Nietzsche şi existenţialişti. El înfăţişează lumea în care omul lui Heidegger,
în Sein und Zeit, este «aruncat»,
lumea atee a lui Sartre, lumea «absurdă» a lui Camus. Discuţia din parabola
despre «Lege», în Procesul, nu este
mai puţin importantă: este cel mai complet indiciu despre metodă şi sens la el.
În stilul său simplu, comparabil cu Cartea Genezei, el spune poveşti la modă,
care, ca şi cele din Geneza, invită la o multitudine de interpretări diferite;
şi el nu vrea să fie reduse la o semnificaţie exclusivă. […] Ambiguitatea este
esenţa artei sale. […] Lumea cu care ne confruntăm noi, cu viaţa noastră,
sfidează orice încercare de exegeză convingătoare: faptul că viaţa se pretează
la multe interpretări diferite este esenţa. Kafka nu este obscurantist sau
autoritar: inteligenţa lui este luminoasă, şi critică, şi clară, şi, în lucrările
sale majore, […] subliniază greşelile şi mizeria celor care comandă autoritatea
şi nu cere supunere, să nu mai vorbim un sacrificium intellectus.
Cu siguranţă, Kafka ar fi fost de acord că, deşi inteligenţa critică nu este
suficientă pentru a salva omenirea de mizerie, cei care renunţă la ea sar din
lac în puţ.” (9)
Precum Dostoievski,
Kierkegaard ori Nietzsche, şi Kafka este un produs al societăţii în care a
trăit, un marginal, şi el, neacceptat în „lumea bună” a intelighenţiei. În schimb,
ca şi ei, a dat seamă despre o civilizaţie muribundă (dar ce lentă moarte!), ca
profet al haosului ce cuprindea secolul al XX-lea, într-o combinaţie strălucită
de biografie şi expunere lucidă, spre a augmenta efectul apocaliptic al
viziunilor despre viitor, impuse desluşit ca portrete provocatoare ale modernităţii.
Joseph K. avea să efectueze
o deschidere spre un anumit fel de a privi existenţa umană în relaţie cu
civilizaţia opresoare, cu sistemul închistat, întors spre înlăuntru, suficient
sieşi. Părea că suntem stăpânii vieţii noastre. Dar ce facem cu ea, are ea un
sens, duce undeva, spre ceva? Care sunt rosturile? Cum răspunsul nu este dintre
acelea aflate la îndemână, ne putem lăsa în voia întâmplării, a aleatoriului, a
morţii inutile ca ieşire dintr-o viaţă aşişderea, ori vom căuta în continuare
rostul, calea, ţelul. Este interogaţia preluată de toţi autorii ultimului secol
de literatură (& teatru, pictură, film…), neliniştea cu care intrăm în
viaţă, pusă în diverse alcătuiri artistice cu acelaşi personal central: K.
Fenomenul K este un
cumul imens de imagini ale aşa-zişilor marginali – de fapt, refuzaţii,
expulzaţii din societatea uniformizată tot mai organizată, disciplinată prin
noile mijloace de comunicare, controlată de armatele de manipulatori de toate
orientările ideologice ori dincolo de orice ideologie şi de armatele de scutieri
cu totul şi cu totul deosebiţi de Sancho Panza. Paradoxal, cel puţin la nivelul
ficţiunii, marginalii sunt câştigătorii, însă nimic nu este decât tot nelinişte
şi ratare: Avem o victorie! Ce facem cu ea?
Şi lupta reîncepe, fenomenul
este generalizat, orice K poate fi oricând vizitat, dis de dimineaţă: „Bărbatul
era zvelt, dar solid şi purta un costum negru, strâns pe corp, cum sunt cele de
voiaj, legat cu un cordon şi având tot felul de cute, buzunare, catarame şi
nasturi, care dădeau costumului o aparenţă deosebit de practică, fără să se
înţeleagă bine la ce ar putea servi.”
……………..
(1) „Le théorème de fonction K :
autre dérivée d’inspiration deleuzienne, pour dire cette fois
la «productivité» textuelle paradoxale de l’idée de « fin de la
littérature». Chez Deleuze et Guattari, le K (le cas) de Kafka était devenu «la
fonction K.», une fonction génératrice de textualité: il était le nom de ce qui
n’a plus de nom, mais seulement une fonction. Dire «Kafka» – ce mot dont la
prononciation même suffit à tuer métaphore, signification et désignation –
suffisait à lancer le processus de déploiement rhizomatique de la fabulation et
de la «déterritorialisation» de la littérature (en écho à la «réponse de Kafka»
pour laquelle, selon Barthes, «l’être de la littérature n’est rien d’autre que
sa technique»). Or de même que chez Deleuze et Guattari, Kafka réapparaissait
comme un mantra quasi-révolutionnaire (comme si on entendait « Kafka! pour
une littérature mineure»), de même il opère aujourd’hui comme une «fonction»
quasi-mathématique dont les «variables» suffisent à définir les multiples
courbes de la littérature. «Nous sommes tous Kafka*», car la mort de l’auteur a
fait de chaque écrivain un K. singulier, survivant à sa propre disparition et
relançant à nouveaux frais l’entreprise de l’écriture.” (*
„Maintenant que le lecteur ne lit pas, il n’est plus si grave d’être un
écrivain qui n’écrit pas.” Nuria Amat,
Nous sommes tous Kafka) - En finir
avec les théories de la fin, http://www.enriquevilamatas.com/
(2) Eric Faye, K., Paris,
Editions Autrement, 1996, p. 9
(3) în Recherches sur le monde
germanique. Regards, approches, objets, Presses de l’Université de
Paris-Sorbone, 2003, p. 210
(4) Comment Anne Franz a réécrit
le Journal de Anne Frank, în Le
journal personnel, Nanterre, RITM, 1993, p. 157
(5) Existentialism, from
Dostoevsky to Sartre, Meridian Books, Inc., 1956
(6) Four prophets of our destiny:
Dostoevsky, Kierkegaard, Nietzsche, Kafka, Macmillan, 1952
(7) Existentialism, from Dostoevsky
to Sartre…, p. 11
(8) idem, p. 49
(9) idem, p. 122