Magda Mirea – Ceva nu e

Avem în textele Magdei Mirea mărturisirea neliniştilor femeii-copil îndrăgostite de sentimentul iubirii la întâlnirea cu absolutul. Am spus corect: esenţa subtilă a versurilor (şi poemelor) este îndrăgostirea de sentimentul inefabil care inundă lumea înconjurătoare şi o schimbă în ceva ce trebuie descoperit fragmentar, pas cu pas, de necuprins fiind, în fond. La limita înaltă, poezia Magdei Mirea ne poate conduce spre sensurile ascunse ale aforismului 146 din „Dincolo de bine şi de rău”: „Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului.” Şi nu voi întârzia la Nietzsche decât pentru a sublinia că poeta acceptă să demonstreze cu dezinvoltură chiar aforismul 145: „Comparându-l în mare pe bărbat cu femeia, se poate spune că ea n-ar fi avut geniul gătelii, dacă n-ar fi posedat şi instinctul de a juca rolul secundar.” Pentru că femeia din acest volum joacă rolul captivei, al aceleia închisă în turn, de unde priveşte lumea şi o procesează cu voluptate, aruncând-o în visare, în dorinţă, o salvează din contingent mărunţind-o, desenând (şi desemnând) mici mituri fondatoare, care se risipesc repede, la cea mai uşoară briză, pentru a se reconstitui în alte uimitoare imagini fantastice şi pitoreşti.

Magda Mirea este un poet al viziunii. Al viziunii care te face să participi aproape fizic la o sublimare a iubirii sublime, locuitoare a absenţei. Chiar titlul volumului dezvăluie conţinutul: „ceva nu e” – fiecare cuvânt este căutare a sensurilor absente ale existenţei. Ne aflăm în mod manifest la nivelul Eros din construcţia clasică Eros-Thanatos. Totul este viu şi activ. Mecanica expresivă este golirea cuvintelor de sensurile originare şi umplerea cu sensuri noi, în împerecheri noi, pentru simţuri noi. Se ghiceşte lesne prezenţa aerului rarefiat al suprarealismului, bine asimilat, bine condus pentru a uimi şi a surprinde, pentru a subjuga. Coerenţa este câştigată nu prin liniaritatea expresiei, prin logica morfologică plată, ci prin rupere, prin fragmentarism, prin rearanjare aparent aleatoare a peisajului şi populaţiilor care îl decorează. Surprinde la Magda Mirea arta organizării cuvintelor pentru a isca imagini de o claritate şi strălucire orbitoare, sfidând limita indefinibilului raţional, deci cu nevoia accesului la perceperea şi priceperea intuitivă. Cum spunea altădată un comentator, poezia aceasta „ţi se deschide direct în sinapse”. Dacă nu ne-am teme de platitudine, am putea spune că de aflăm în teritoriul „necuvintelor” lui Nichita Stănescu, dar un sector neparcurs de acesta, ci poate numai intuit.

Dacă în „Femeia cu mâinile lipite de trup” (2008) şi „Siaj” (2011), volumele anterioare, mai păstra ceva din accesibilitatea comprehensivă a unor autoare de gen proxim, spontaneitatea notaţiei o conduce, de astă dată, la rezultate de înaltă ţinută a spiritului. Originea existenţei femeii este misterioasă: „în spatele lumii a fost descoperită o formă incertă / părea o ruminaţie a unui poet” („fu”). În aceste condiţii, afirmă: „plutesc / în conştiinţa unei dimineţi decojite de teamă // de emoţie / un copac de cuarţ / a înflorit // ca o idee.” („păru-mi se întinde într-o stampă de levănţică şi verde”), aşadar aceasta este abstracta, imaculata concepţie, ea face ca neviul să devină viu, să deprindă clocotul vieţii. Concreteţea imaginilor poate fi înşelătoare pentru că nu conduce decât la „ceva nu e”, or, ceva-ul e dincolo de ceea ce se vede. Un fel de ars poetica am putea discerne în poemul „eşarfă din spania cu inel”: „cred în forma unui oraş / în bărbatul lunatic / visător până la poezie / în sensul frivol / al unei zile de sărbătoare / în principiile unei estetici feminine / reduse la ideea de cerc // şi dacă am fi plutit pe doi cai albi / tot carteziană ar fi rămas întâmplarea”, dar desfăşurarea creativă depăşeşte posibilităţile unei defini ţii, fie şi metaforice…

Bărbatul pare a fi un vehicul al iubirii, nu are carne şi sânge, este suport pentru cunoaşterea de sine: „[…] / aşa am aflat bărbatul // tăia felii din liniştea unui măr / de parcă împărţea ziua şi noaptea / într-un trup de femeie / […]” („tratat de descompunere a fericirii”). Magda Mirea a ales, poate, destinul prefigurat de Arthut Rimbaud, în Lettre du Voyant: „Când se va fi spart infinita servitute a femeii, când ea va trăi pentru e şi prin ea, bărbatul – până aici abominabil, - îi va dărui revenirea, ea va fi poet, şi ea! Femeia va găsi necunoscutul! Lumile sale de idei vor diferi de ale noastre? Ea va găsi lucruri stranii, insondabile, respingătoare, delicioase; noi le vom lua, le vom înţelege.” Nu ştim cine şi ce i-a dăruit, dar oferta ei poetică nu numai convinge, ci şi subjugă: „[…] // să nu mă crezi // scriu doar poeme din rodnicia unei femei / în mintea căreia încolţeşte iarba/ iar fericirea mea e strâmtoarea / prin care se plimbă o pasăre de curte” („denunţie”). Paradoxal, iată că, aflată la înălţimea rodului spiritual, în proximitatea transcendentului, fiinţa sa doreşte (imposibila) întoarcere la mundan, la banalul cotidian, „într-o sfântă fericire de a fi” („tablou votiv”), pentru că „singurătatea se naşte, de regulă, fără umbră” („poem somatic, cu trădare şi margarete”), iar ea este numai „unealta unei trecătoare ardori” („ne-o veni rândul în lume”). Ruga ridicată în poemul „duminica ating iarba” este spre oarecine: „fă-mă prada ta / inventează o libertate / şi întoarce dinţii sălbatici ai dorului / dinspre ochiul care nu-şi vede faţa / spre unica formă a nebuniei / care ne scapă”.

În peisajul fantast al unui discret eros fondator („fără tine pielea mea e un câmp de maci”, „aglutinez cu o iarnă roşie / în molecule de dragoste”, „cu glezna scăldată în lapte / descleiez sărbătoarea”, „femei începură să se nască [sic!] / ca un păienjeniş de curbe şi emoţii”, „mi-e dor de tine / cum miroşi a tine însuţi” ), se strecoară, timid, insinuante imagini întunecate, puseuri de lipsă a speranţei ori de presimţire a unui final de neocolit: „de ce am fi schimbat lumea / iepurii de casă făceau dragoste / o voluptate deplină o imensă gură // ca o zi făcătoare de văduve // o femeie închinându-şi memoria arsă / îmi tăiase drumul // părea că ni se năşteau alţi părinţi” („mai jos de noi, râul era un cristal verde”). În altă parte, cel mai scurt poem al volumului ilustrează absenţa absolută, arderea de tot: „am dat toţi oamenii la o parte: / nici măcar singurătatea” („şi soarele acesta care intră în mine”) Dar thanatosul ascuns aici este reîntemeitor, este „eterna reîntoarcere”: „până la urmă / înălţarea clipei ne va aşeza cumva / tu, spre un alt început de femeie / eu, spre ultima literă a întrebării / amândoi cu faţa spre oameni / […]” („când plouă, pierd”).

Delicate declaraţii de dragoste sunt „poem în trei puncte”, „am copilărit un bărbat”, „noaptea în braţe”, „poem naiv”, „EKG”, „azi am respirat de mână cu un izvor” ş.a., fără însă a atinge tensiunea spirituală înaltă care traversează cele mai multe texte ale volumului. Şi totuşi, seninătatea lor convinge oricare cititor sensibil: „vreau să înnoptez în povestea ta / să-ţi întemniţez o livadă în memorie / să-ţi împrumut visele cu oameni // să nu uiţi // cine nu are o sărbătoare în fiecare zi / nu are degetele lipite de copilărie”.

Poezia Magdei Mirea este o continuă sărbătoare a Cuvântului.