Tăcerea şi Cuvântul
sunt marca poeziei semnate Miruna Mureşanu. Adică singularul şi nu pluralul, nu
prea-multul, nu aglomerarea, nu mulţimea, nu discusivul. Poetă pentru care
scrisul este abia rezultatul unei stări de graţie şi de reflecţie asupra
fiinţei interioare şi nu povestea detaliată a acestora, este o stare de graţie
intimă şi nu manifestare exterioară de comunicare retorică, Miruna Mureşan se
prezintă editorial cam la un deceniu. Primul volum de versuri i-a apărut în
1994 (Secunde desfrunzite), primit ca
„o certitudine aşteptată” (Paul Dugneanu), al doilea în 2002 (Vinovăţia memoriei), „un univers
crepuscular, cu lumini spectrale, cu forme instabile, destrămate sau
spulberate” (Sultana Craia), cel de-al treilea în 2012 (Lumina mântuitoare), o confirmare a modernismului de sorginte
existenţialistă care a susţinut dintotdeauna demersul ei poetic.
Pe linia expresionismului
blagian, cu o ontologie a misterului asemănătoare („căutând tot mai în urmă un înţeles
ascuns // înmuguream târziu în ritmul altei toamne”), dar cu o viziune plătind
tribut mai degrabă direcţiei Kierkegaard-Kafka-Sartre-Camus, poezia Mirunei
Mureşanu este contemplaţie lucidă, detaşată, neangajată, care ascunde discret
suferinţa vinovăţiei inevitabile, originare a fiinţei. Metafizica poetei se
sprijină pe conştiinţa eşecului fundamental al proiectului uman, în lipsa
aproprierii esenţei divine, pe constatarea tragismului rupturii de absolut şi
cantonării în relativ, într-un univers volatil, în perpetuă degradare.
Imaginarul acestei
poezii pare a ţine de oximoronul obişnuit la autorii optzecişti, de la care
autoarea s-ar putea revendica lesne. „Văzduhul cu pereţi de miere aspră”, „timpul
ce-mi fura/ mereu din clipă”, „mirabil ţipăt al morţii înspre viaţă”, extrase
din poemul liminar, lacrima Bucuriei I,
sunt exemple de luxurianţă a peisajului interior, chiar dacă perisabil: „de-o
veşnicie repetam căderea”. Concretul este abstras repede de abstract, de
reflectarea în oglinda interioară, care îl înlocuieşte cu masca sa de sens friabil:
„cu palmele întruna îngropam subţire / tot mai absentă luna sub muntele ce /
deschidea-napoi o uşă acolo unde aştepta cu / fiinţa colţuroasă cum un abis copilăria (subl. mea, FD)” (lacrima
Bucuriei II). Imaginile, mai peste tot, în acest al treilea volum, sunt de
o stranie frumuseţe, dar nu se poate cita aici pe cât am voi, aşadar: „eu mă
temeam că văzul lor e mai puţin / şi mai neclar capcană pentru fluturii /
care-şi lăsau încet pe lucruri umbra / şi repetând-o ca pe o stranie dantelărie
// ieşeam câteodată pe ascuns să văd / cum totul devenea de departe o fugă a /
umbrelor noastre zidite-ntre nouri în / fărâme albastre neştiute de rugă” (lacrima Bucuriei II).
Reverberantă este,
în continuare, „prezenţa foşnitoare a morţii”. Poemele din corpul volumlui, al
căror titlu este şi primul vers, sunt portrete ale unor peisaje interioare
detaliate amănunţit şi sintetic şi curg alene pe linia subţire dintre avânt şi
cădere. Prezenţa lui Dumnezeu face ca atmosfera de psalm şi de calm să primeze,
chiar dacă El aparţine de o dimensiune inaccesibilă: „Dumnezeu desena o lume în
ochiul lui bun şi cuminte”; „Dumnezeu calcă încet pe pietre de lumină
căutându-ne // trecând de poartă El vede pe ziduri doar umbrele noastre / îmbrăţişate
târziu de vântul tristeţii violet arămiu”; „încercam să-l simt pe Dumnezeu în
forma abruptă a unei pietre”; „atunci când lumina coboară din ochiul Tatălui
bun şi cuminte / de-o iarnă dureros de albă îmi aduc poate aminte”; „noi două
jumătăţi alunecând // în singura lui Dumnezeu durată”; „atunci o rugăciune ne
strânge laolaltă / să ne deschidă spre Dumnezeu o poartă”; etc. Dar căderea
este şi ea imagine însoţitoare / înlocuitoare a expierii inevitabile: „cad
uneori în mine şi-mi pierd urma / scriu poezii precum ploile toamnei târzii /
de parcă mi-ar bate-n tâmplă se-ntâmplă / să pot înflori pe-un creştet sălbatic
de pietre-ntr-o zi”. Rima (uneori interioară) nu face decât să sublinieze tragicul,
prin atmosfera de rugă-plângere pe care o creează.
Lumina mântuitoare ar putea
sugera calea de salvare din existenţa tragică în absurdul lumii, dar, împreună
cu Miruna Mureşanu, am serioase îndoieli: „pe umerii luminii înserăm târziu /
gustând din carnea-nfiorată a unui ţărm / cu umbre lungi şi arămii de miere /
şi despărţim încet în verzi silabe Bucuria / când veşnicia muntelui îndepărtat
/ ne ţine-n palme visul fără să-l dezlege”.
