Hanna Bota - Când în fiecare zi e joi

Fertila însoţire cu moartea*

Iată o carte în care prima linie a textului poate rezuma întreaga poveste: „Mă cheamă Daria. Am murit într-o joi.” Aşa cum prima frază din „Metamorfoza” rezumă toată esenţa povestirii lui Franz Kafka (ba chiar şi a unei întregi mişcări existenţialiste care va urma). Cum o face şi propoziţia relevantă aşezată de Soljeniţîn în deschiderea „Pavilionului canceroşilor”. Hanna Bota are o dexteritate extraordinară în a construi ludic şi luminos o lume a umbrelor, preponderent urâtă, o lume în care nu există bucurie, speranţă, ci numai durere, lacrimi, degradare fizică, cu o vorbă cuprinzătoare: deşertăciune. Teritoriul narativ este acela al bolii ca spaţiu concentraţionar; dar autoarea ne oferă varianta iluziei că ar putea fi şi boala ca spaţiu al eliberării spirituale. Istoriile unei comunităţi de tineri dependenţi de dializă sau, eventual, de transplantul de rinichi (în general, o amânare a deznodământului) numită „Gaşca” dezvăluie dedesubturi evitate de privirea pe care oamenii obişnuiţi o aruncă lumii înconjurătoare. Când funcţia de detoxifiere a rinichiului se pierde, începe drumul spre extincţia treptată trupului. Mai lung sau mai scurt. Final cunoscut, previzibil mult mai rapid decât la ceilalţi oameni. Dar, cu un eufemism, calea este mai importantă decât finalul ei. Despre această cale ne povesteşte Hanna Bota, într-o convenţie cunoscută, a „manuscrisul găsit”, de astă dată a „jurnalului moştenit” de la Daria Codrescu, cea care afirmă despre menirea sa: „E nu sunt doar Şeherazada, ci memoria Găştii”; „O poveste porneşte dintr-altă poveste, toate se leagă, eu trebuie doar să le deşir ca să le ştiţi şi voi.”

Semnificaţia titlului ne este dezvăluită devreme, după ce Daria afirmă deschis, cu o luciditate arareori întâlnită, că „plecarea – adică moartea – e un final care poate fi fericit uneori. E mai tragică viaţa decât moartea.” Definind zilele săptămânii, ea ajunge la joi: „Joi e ca o pauză, e ca o pierdere de tine când nu trebuie să fii nici aşa, nici altfel. E un stop-cadru care păstrează timpul într-o formă plată – fără să cobori, fără să urci. Un etern Acum. Măcar un pic! După o vreme, am hotărât ca toate zilele mele să fie joi, să fie Acum. Trăiam un veşnic joi, aşa că nu ştiu în ce zi am murit…” Astfel, este de înţeles că, indiferent de dată, toate notaţiile din jurnal sunt de joi. Daria trăieşte într-un veşnic prezent, „am intrat într-o adâncitură a timpului ca într-un buzunar cald când afară pişcă frigul”. Şi aici frigul nu este absenţa căldurii vieţii, ci absenţa căldurii umane din lumea cea mare, indiferenţa, minciuna, hoţia, abandonul pe care le întâlneşte şi de care se loveşte continuu. Sunt câteva lumini – tatăl său, căruia îi spune cu drăgălăşenie Codru, un sacrificat pentru fiica sa, discret şi dăruit total misiei de părinte („Când va rămâne Codru fără mine, o să fie ca şi cum ar purta după el o amputaţie care are neuronii încă vii şi foarte dureroşi… […] Ne dăm viaţă unu altuia, ne omorâm unul pe altul”); Matei, activistul social voluntar, jurnalist care are grijă de Gaşcă, de nevoile ei şi luptă pentru drepturile bolnavilor –, multe umbre, între care doctorul D. (Dumnezeu!), cel de care depinde un transplant de rinichi, o salvare temporară de la dializă, cel care hotărăşte cine trăieşte mai bine şi mai mult şi cine moare mai degrabă, chinuindu-se fizic şi psihic, cel care vinde rinichii în ideea falsă de a crea condiţii mai bune celorlalţi bolnavi (şi o clinică particulară, desigur): „pentru Doctor conta mai mult propria imagine decât binele şi adevărul, conta puterea pe care o exercita asupra celorlalţi, admiraţia pentru ceea ce era.”

Mama e aproape absentă. Dureros de absentă. Lucrează în Germania „ca să mă poată îngriji în sistemul medical românesc, unde trebuie să cumperi tu medicamentele scumpe, pentru că spitalul nu are, de multe ori, nici din acelea ieftine. […] Apoi, de-a lungul anilor, au trebuit daţi mulţi bani şi doctorilor, şi asistentelor, şi femeilor de serviciu, portarilor şi infirmierelor, pentru că dacă nu dai, nu eşti băgat în seamă.” Vine la răstimpuri, dar vorbesc zilnic pe internet şi la telefon. „Banii pentru viaţa mea îi câştigă mama.”

 Apar şi alte mame, ale altor copii, adolescenţi, tineri dependenţi de dializă. Una pentru care compromisul, mizeria morală constituie mod de viaţă, mama Andei. Abuzată de tatăl mare mahăr pervers, adolescenta se destăinuie mamei, iar aceasta recunoaşte că ştie de la el mai demult: „Ce să-i fi spus? Crezi că ascultă de mine? Mi-a spus că mai bine o amantă în casă, decât curve străine. […] Aşa că nu aveam cum să mă opun, dar uite, măcar i-am spus că trebuie să-ţi cedeze rinichiul, să te facă din nou sănătoasă. Astfel ştiu că este serviciu contra serviciu, că nu e abuz, că e viaţă…”

Unii au noroc, ajung să-şi întemeieze o familie, visează la o viaţă cât mai apropiată de normal, chiar dacă şansa îi poate abandona brusc, pentru că „boala e mai tare decât dragostea”, precum în cazul Claudiei, cu transplant de rinichi, la a cărei nuntă cu Gelu merge toată Gaşca, undeva, în Maramureş, ca să afle că, peste noapte, în rochie de mireasă, Claudia a fost dusă de urgenţă la Cluj, în şoc hepatic provocat de medicaţie; din el a ieşit direct în lumea de dincolo, peste câteva săptămâni, după ce i se amputase un picior. „Că la nunta mea a căzut o stea…”

În Gaşcă se trăieşte după piramida lui Maslow: „cei mai mulţi sunt la bază, căutând supravieţuirea, la modul propriu: gura de aer, bucata de mâncare, nevoia de excreţie”; apoi, „cel care reuşeşte să se caţere un pic, să trăiască la următorul nivel, să aibă o oarecare siguranţă, susţinere financiară, o casă şi o familie stabilă (unii dintre aceştia „îşi caută refugiul în religie, în dogme, pelerinaje, mănăstiri, în orice formă de promisiune a vieţii eterne”); „un pas mai sus se caută iubire. Să dai şi să primeşti iubire” (y compris împlinire profesională şi de studiu); „La nivelul patru, al căutării de sine, al recunoaşterii propriei valori se ajunge mai greu”, din pricina disfuncţiilor fizice care le grevează socializarea, comunicarea cu cei sănătoşi. Dar „suferinţa te face să iei în serios întrebările, avem o mare şansă să primim şi răspunsuri.” Şi Daria destăinuie, pe cât poate exprima în cuvinte din ce în ce mai inexprimabilul, rezultatele experienţelor ei: „Pragul acela subţire între aici şi dincolo […] ne face să fim foarte receptivi la esenţă.”

Hanna Bota, prin intermediul jurnalului Dariei – un personaj puternic, sensibil, lucid, inteligent -, spune poveşti triste ale multor membri ai acestui grup enclavizat - Gaşca -, proveniţi din toate mediile, unii fără vreo speranţă, din căminele de orfani – altă enclavă, ori mai degrabă ghetou, din care sunt aduse triste istorii de viaţă ratată din start -, de multe ori abuzaţi psihic şi fizic (sexual), alţii, puţini, conştienţi de situaţia fără ieşire, pe care o judecă de la înălţimea tentativei de înţelegere a rostului existenţei individului în lume. În opinia mea, cea mai importantă şi excelent realizată componentă a cărţii este această reflecţie continuă asupra rosturilor vieţii şi a asupra destinului. Studiile aprofundate şi fabuloasa experienţă de viaţă a autoarei – în vremea petrecută în Orient a ţinut cu stricteţe un jurnal, pentru că, mărturiseşte undeva: „Am ştiut că intram într-o zonă de spiritualitate şi am început să pun oamenilor pe care îi întâlneam întrebări pe această temă. M-a ajutat asta foarte mult, pentru că am înţeles, mai apoi, în Vanuatu, cum se întâmplă lucrurile. Dacă la noi, în Occident, lucrurile sunt segregate, ai o viaţă religioasă, intimă şi o viaţă relaţională bine delimitată, când mergi în India, lucrurile nu mai sunt delimitate. Spiritualitatea este cu tine la serviciu, zeii sunt pe stradă prin intermediul templelor.” – îi permite o abordare spirituală de mare fineţe, iar talentul de povestitor, relevat deja, cu prisosinţă, în cărţile anterioare, face ca orice text al său să-l subjuge pe cititor. Aceeaşi întrebare esenţială din „Dansând pe Gange” este, la altă dimensiune, din altă perspectivă, în fundamentul romanului distopic „Când în fiecare zi e joi”: pentru ce existăm? Şi răspunsul, aparent paradoxal, este prezenţa morţii. „Pentru mine era şi viaţa şi moartea acelaşi lucru, învăţasem prin experienţă că viaţa se prelungeşte cu ea însăşi în alte dimensiuni, moartea poate e o poartă, ca naşterea, dar nu o stare, doar trecere” – scrie Daria Codrescu în jurnalul ei, joi, 11 iulie. Pentru ca mai târziu, joi, 8 martie, să se-ntrebe şi să răspundă: „Ce rost are atâta suferinţă? Dacă are vreun rost - chiar dacă nu i-l pricep - măcar există o speranţă. Dar dacă n-are rost, atunci e cumplit […], îţi vine să-l apuci pe Dumnezeu de pulpana hainei şi să-l tragi jos din cer! Dacă n-o fi fost tras jos de cine ştie când, şi-acum cerul să fie gol, cu zice Nietzsche – el a ajuns mai repede la concluzia asta chiar fără să facă dializă. Sau El n-are treabă cu tot ce trăiesc eu?” Pentru ca joi, 10 martie, să noteze: „Dar ştiţi, oricine îşi construieşte aşteptările pe lucruri exterioare lui, care sunt în afara fiinţei lui, îşi construieşte iadul.” Căci, „Drumul e spre sine, acolo trebuie făcute schimbările, întâlnită liniştea şi bucuria existenţei.”

Salvarea fiinţei vine din existenţa ei interioară, din trăirea prezentului pe deplin, este concluzia Dariei şi a iubitului, prietenului şi partenerului în suferinţă David. „Tot ce este în jur nu este realitatea, ci este doar aşa cum «pare» să fie, pentru că realitatea se bazează pe percepţii, iar eu am văzut că tot ce aici poate fi atins, de dincolo se vede ca o imagine 3D prin care poţi trece cu mâna, dar care nu e reală cum înţelegem aici realitatea.” Mizeria vieţii cotidiene, compromisurile, relaţiile umane lipsite de moralitate, minciuna, deşertăciunea, lipsa de speranţă într-o lume mai bună, mai luminoasă  - descrise, uneori cu o amănunţime demnă de maeştrii noului roman, cu uneltele cele mai bune de povestitor ale Hannei Bota - se îndepărtează treptat, ultimele zile de joi aparţinând trecerii spre lumea de dincolo, trecerii printr-un timp static („Timpul nu este ceva care se duce, cum percepem noi, căci perspectiva creează percepţia; dacă schimbi perspectiva, vei avea altă percepţie -  noi  suntem cei care trecem prin timp, cum am trece printr-o grădină de la o poartă spre cealaltă.”), în care „Moartea este o singularitate, [...] precum originea universului, precum o gaură neagră.”

Dacă debutul romanului (care are, nu ştiu de ce, şi o prefaţă) stătea sub semnul Kafka & Soljenitîn, pe măsură ce naraţiunea curge, la persoana întâi, deschiderile referenţiale sunt tot mai dificil de stabilit, originalitatea devine manifestă, ecouri inevitabile din Blecher ori din existenţialismul dintotdeauna, de la Dostoievski, la Camus & Sartre, fiind detectabile de cititorul exersat.

La final, Codru-tatăl cu un ochi plânge, cu un ochi râde „într-un şuvoi de lumină ondulatorie”.

Prezentul continuu este un balans «râsu’-plânsu’» (ca la Nichita Stănescu), o viaţă de trăit intens indiferent cât durează – o noapte, cât efemerida, secole, precum ţestoasa.

O carte dură şi cinică, lipsită de sentimentalisme siropoase ori văicăreli lăcrămoase. Un roman excelent scris despre cum să trăieşti frumos într-o lume urâtă.

_________

Hanna Bota, Când în fiecare zi e joi, roman distopic, 180 p., Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016