Un impresionism dezinvolt fundamentează
lirismul poeziei semnate de Ana Pop Sîrbu, în volumul intitulat simplu şi
aluziv „Poesii” (David Press Print, 2015), fără, însă, a-l ocupa pe
de-a-ntregul. „La Nature est un temple où de vivants piliers / Laissent parfois
sortir de confuses paroles; / L'homme y passe à travers des forêts de symboles
/ Qui l'observent avec des regards familiers.” – iată de unde par că se trag
poemele sale aproape minimaliste, răspândind, însă, şi calmul iscat din esenţa
haiku-ului (în prefaţă, Felix Nicolau vede imediat filiaţia). Firesc, sugestia
este dominanta, cunoscutul „eu poetic” nu intervine în peisajul static al
iluziei. Pagină cu pagină, o serie de fotografii, nimic despre mişcare, despre
trăire. Poeta „opreşte clipa”, o rinde cu ace ca-ntr-un insectar şi o disecă cu mijloacele metaforei
semnificative. Tensiunile, câte sunt, vin din expresivitatea oximoronului mai
mult sau mai puţin mascat („Doar absenţa mai prinde contur”), dar continua senzaţie decădere îi joacă fără oprire rolul, peste tot ea sugerând lipsa de fertilitate
a unei lumi încremenite: „Floarea primejdiei încă nu înflorise”, „Prin peisajul
uscat [...] / Zile cojite, / Un geam obosit”, „Pâraie de culori distincte / Mor
pe aproape”, „Lumina cade portocalie şi roşie”, „Soarele ascuns încălzeşte
/ Doar umbre pe nisip, Firavă îmi părea lumea. / O vedeam răsturnată. /
Alături, amiaza era / O fotografie confuză”, „Lumina cobora. /
După-amiaza se decolora / Printre case vechi…”, „Lumina cădea obedientă”,
„Se-ncreţea asfinţitul”, „Ce palid e amurgul”, „Ceaţa îngustă pardoseşte / O
margine, o povară”. Cam acesta este Decorul
în prima secţiune a cărţii, cu o lumină muribundă (v. sublinierile mele),
care revine pe alocuri în restul volumului: „Noaptea zvântă orele, / Absorbind
lumina din corpurile noastre”, „Flacăra lui era / Chiar lumina ascunsă”, „Îmi
reconstruieşte liniştea. / Focul, lumina rece”. Selecţia de expresii dă seamă
de această viziune dedicată lipsei voinţei de viaţă. Celelalte secţiuni, Memento, Portrete, Emotikon, Oglinzi narative, nu diferă prea mult ca abordare a poeticului. Aceeaşi
economie de cuvinte, aceeaşi dorinţă de a simboliza rece şi plat o realitate încremenită, ruptă de coerenţa întregului. Totuşi, în Portrete,
poemele cumva mai ample ne sugerează ecouri din bagajul expresionist blagian, un
abandon al pasivităţii, raportarea a absolut, interiorizarea şi spiritualizarea
peisajului: „Mama-i un crâng, spre apus. / Are 88 de ochi. De timpane. / Străbate
pinii aurii, / Ca roiul de albine din jurul lunii. / E tânără. Îmbrăcată-n
brocart. / Nu se desparte de Cer nicio clipă. / Şi îl înconjoară ca un fum. / Are
mâinile strânse / Ca iarba din uluci. / Un râu poartă în piept. Căpăstrul
cailor / Ce-o leagă de lume. / Mama e dealul singur / Ce-mi stă în cărare. (Brocart). Dar în Emotikon, unde tandreţea pare să-şi facă un pic de loc, degradarea
sentimentului este o iminenţă: „Inima mea e un scarabeu. / Tot mai umilă-i
gâlceava ei. / Doar norii asurzitori vor şti / Ceva despre ea. / Inima ta e-o
literă. / O pajişte plină. / Se face ţăndări piatra în lumină, / De grâul
semănat în mine. / Ţin în mână lucruri / Care nu mai sunt. / Doar amurgul se
strecoară / Pe lângă noi, / Despăturindu-şi faţa.” (Piatra în lumină). Ne luminăm citind un poem ce pare ars poetica: „Frigul purtat de tine, /
De mine, de noapte, / E vibraţia ce se lasă / Pe incertitudinea Artei, / Pe cei
ce o întrezăresc / Din zile incerte. / Din acel spaţiu mărit, / Când corola
Mariei / Tace în preajma lăncilor voastre, / Amorfe. (Frig). În lipsa mesajului venit de Sus, în prezenţa tăcerii ca răspuns
la rugă, se înstăpâneşte epoca de gheaţă, lipsa de ideal, de rost al lumii,
adică Vacuitate: „Totul e gol. / Lecţia
de viaţă nu e grandioasă. / Privirea se ciobeşte de ţipătul meu / Şi strigă
înceţoşată, spectrală…” Dar nu e nimic din ceea ce ar putea însemna
transcendent în poezia Anei Pop Sîrbu, în linia firescului impresionism Zeul
este absent şi chiar absenţa sa este absentă, ca interogaţie spirituală, într-o lume bidimensională,
precum o bandă a lui Moebius al cărei sfârşit nu poate fi imaginat. Există, chiar
în interiorul fiinţei, numai o geometrie seacă a spaţiului desenat în cărbune, un
ansamblu static, inert: „Jocul de şah e pe străzi. / Un domn priveşte pe
deasupra cravatei. / Se aude un clinchet târziu. / Cupa e plină. / El trece
strada. / Odaia nu are margini. / Pe uşă, un stol de păsări negre. / Aşa stau
lucrurile cu melancolia.” (Melancolie).
Dexteritatea poetei în a desena cu mijloace puţine ansambluri precise şi
semnificative este dincolo de orice îndoială. Aceste construcţii eliptice nu
sunt deloc mai sărace decât o revărsare aluvionară de cuvinte, însă ele permit
cititorului să completeze golurile cu propria trăire, nu neapărat mai colorată,
mai luxuriantă, poate cel mult mai personală, căci are destul loc de popas: „Voluptate
uzată, mutilată de elan. / Plăsmuită. / Acum, când toate-s în van, / Ce
obstacol e-n tremurul / Glasului tău… (***)
şi „Libaţia nopţii, azi şi ieri. / Taverne, întâmplări, buze strânse, / Printre
Cezari, linguşiri, inscripţii / Şi alte Berenice. Femei palide, / Date uitării.
Precaute, asemenea carnaţiei versului. / Dar, mai ales, acea dogoare, / Acea
viziune a versurilor trufaşe / Printre hexametrii … (Voluptăţi iluzorii). O umbră de textualism îi permite poetei să se
situeze în modernismul târziu contemporan, de care se mai folosesc, în secret, şi poeţii declarat
postmodernişti. Textele volumului de Poesii
semnat de Ana Pop Sîrbu au claritatea şi delicateţea unor bijuterii muzicale din
perioada barocului târziu, dar în refuzul total al exuberanţei şi al grandorii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu