„Sufăr de alb pe o mlaştină”
În răspărul poetizării cu orice preţ şi în refuzul sentimentalismului se situează poezia Dianei Trandafir din volumul „Fiica lui Abel” (Pleiade, 2016, 80 p.), al cincilea al poetei, după „Translucide” (2011), „Poeme cu ceasuri şi flori” (2012), „Discurs în roşu şi alb” (2013) şi „Oraşul suspendat” (2015). Tentaţia vag elegiacă este refuzată cu abilitate şi de această dată, cu o oarecare [auto]ironie („nimeni nu ţipă de fericire / ci doar atunci când îi intră vreun ghimpe în călcâi”), cu insistenţă pe imaginea voit banală sub care se insinuează o subrealitate delicată şi stranie, precum în „Aşa începe o viaţă nouă”: „se sculau cu noaptea în cap / dimineaţa pe rouă / când luna îşi mai arăta cornul de piatră / de după hambar / Se trezeau să lustruiască piele porcilor a cailor şi a boilor / cu şomoioage de paie cât mai e caldă / Îi mai dezmeticeau din visare coarnele cele mari înnodate / şi oscioarele fragede ce se loveau unul de altul / cu clinchetul viu / Buimaci pipăiau craniile de cristal ale iezilor / şi mergeau apoi la oi să le menească de bine/ Delirând încă de somn ridicau fruntea şi zăreau / argintul spălat în zece ape al stelelor / Abia atunci li se dezlipeau pleoapele / şi auzeau cum urcă sângele / să-şi zbată aripa în tâmplă”. Fiica lui Abel, observator neutru, dar imaginativ al lumii, pare că locuieşte într-o periferie rurală din grădina Edenului, unde „întinde rufele pe sârmă”, „îşi duce inima la râu / o limpezeşte o netezeşte şi-o zvântă”, „sunt semne clare că doar îi bate afară din piept”. Nu ştim, nu ni se dezvăluie dacă i s-a spus sau nu tatălui ei de către fratele său Cain: „să mergem în câmp”. Stăruie, însă, o impresie de persiflare a realităţii, de neîncredere în consistenţa ei, de îndoială că undeva există un sens. Poemele par mici tentative de dezvăluire a unor mistere, dar, de fiecare dată, totul curge spre vag, spre translucid: „am aflat o legendă despre originea lumii / Cu ea aş putea să încropesc mai multe poveşti / sau aş putea să-mi spăl fustele / dintr-odată / într-o continuă curăţare ungere şi legare / până ce straiele se vor face fluturi / şi vor fi gata de zbor / e simplu / dacă ridici lespedea / trecerea e tot un fel de plecare”. Realitatea virează în fantasmă brusc şi cu un firesc aşteptat, algoritmul construcţiei poemului este transparent, autoarea nu vrea să te surprindă, ci vrea să-ţi facă pe plac, ţie, cititor dezabuzat. Un poem remarcabil, parcă o descriere de pictură murală cu subiect biblic, este „Condamnarea la moarte”: „mai întâi l-au îmbrăcat într-o piele de miel / au presărat frunze de arţar pe umeri / pe creştet pe fruntea înaltă / Cum stătea aşa nemişcat unul i-a aprins o ţigară / altul s-a căuta prin buzunare şi i-a dat ceva bani / Eşti mulţumit au întrebat / sunt mulţumit a răspuns / părând înveselit peste măsură / l-au privit fix preţ de vreo zece secunde / apoi i-au dat foc”. Este ilustrativ acest poem şi pentru „efectul de înstrăinare” („verfremdungseffekt”-ul brechtian) de care uzează frecvent Diana Trandafir, într-o tentativă de a evidenţia alienarea ce subminează o lume defectivă de sens. Refugiul este tot fantasmatic, insuportabila realitate a celor (numai) cinci simţuri poate fi depăşită numai de vis (& coşmar, y compris!), precum în poemul „Tot un fel de căutare a fost”: „îmi întorc pielea pe toate feţele o scutur / o agăţ sus pe gard / Din casă iese mama împiedicându-se de un sâmbure / Oamenii umplu drumurile / nu mai am loc / Ar fi fost nedrept să constat lipsa / deşi tot un fel de căutare a fost / Traversez podeţul îngust din alt veac / Prin faţa mamei trec vedenii / pe creştet soarele cât oul de potârniche / Printre buzele strânse scuipă o sămânţă de fruct otrăvit / Ea nu mă vede eu totuşi o văd / să nu mai lungim vorba / apa trece prin vad”. Finalurile oarecum enigmatic-sentenţioase, parcă desprinse din experimentele dada ori din dicteuri ionesco-beckettiene, sunt şi ele o marcă a felului în care îşi construieşte Diana Trandafir discursul. O luciditate a poetei care ascunde, cum altfel?, cel puţin tot atâta dramă. O luciditate care, prin lejeritatea metaforei bogate, sugestive, ilustrează şi o creştere constantă, de la un volum la altul, a clarităţii şi a maturităţii viziunii. „Doamnelor şi domnilor îmi iubesc patria / sufăr de alb pe o mlaştină”. Ca şi autoarea, las descifrările pentru fiecare cititor în parte.
În răspărul poetizării cu orice preţ şi în refuzul sentimentalismului se situează poezia Dianei Trandafir din volumul „Fiica lui Abel” (Pleiade, 2016, 80 p.), al cincilea al poetei, după „Translucide” (2011), „Poeme cu ceasuri şi flori” (2012), „Discurs în roşu şi alb” (2013) şi „Oraşul suspendat” (2015). Tentaţia vag elegiacă este refuzată cu abilitate şi de această dată, cu o oarecare [auto]ironie („nimeni nu ţipă de fericire / ci doar atunci când îi intră vreun ghimpe în călcâi”), cu insistenţă pe imaginea voit banală sub care se insinuează o subrealitate delicată şi stranie, precum în „Aşa începe o viaţă nouă”: „se sculau cu noaptea în cap / dimineaţa pe rouă / când luna îşi mai arăta cornul de piatră / de după hambar / Se trezeau să lustruiască piele porcilor a cailor şi a boilor / cu şomoioage de paie cât mai e caldă / Îi mai dezmeticeau din visare coarnele cele mari înnodate / şi oscioarele fragede ce se loveau unul de altul / cu clinchetul viu / Buimaci pipăiau craniile de cristal ale iezilor / şi mergeau apoi la oi să le menească de bine/ Delirând încă de somn ridicau fruntea şi zăreau / argintul spălat în zece ape al stelelor / Abia atunci li se dezlipeau pleoapele / şi auzeau cum urcă sângele / să-şi zbată aripa în tâmplă”. Fiica lui Abel, observator neutru, dar imaginativ al lumii, pare că locuieşte într-o periferie rurală din grădina Edenului, unde „întinde rufele pe sârmă”, „îşi duce inima la râu / o limpezeşte o netezeşte şi-o zvântă”, „sunt semne clare că doar îi bate afară din piept”. Nu ştim, nu ni se dezvăluie dacă i s-a spus sau nu tatălui ei de către fratele său Cain: „să mergem în câmp”. Stăruie, însă, o impresie de persiflare a realităţii, de neîncredere în consistenţa ei, de îndoială că undeva există un sens. Poemele par mici tentative de dezvăluire a unor mistere, dar, de fiecare dată, totul curge spre vag, spre translucid: „am aflat o legendă despre originea lumii / Cu ea aş putea să încropesc mai multe poveşti / sau aş putea să-mi spăl fustele / dintr-odată / într-o continuă curăţare ungere şi legare / până ce straiele se vor face fluturi / şi vor fi gata de zbor / e simplu / dacă ridici lespedea / trecerea e tot un fel de plecare”. Realitatea virează în fantasmă brusc şi cu un firesc aşteptat, algoritmul construcţiei poemului este transparent, autoarea nu vrea să te surprindă, ci vrea să-ţi facă pe plac, ţie, cititor dezabuzat. Un poem remarcabil, parcă o descriere de pictură murală cu subiect biblic, este „Condamnarea la moarte”: „mai întâi l-au îmbrăcat într-o piele de miel / au presărat frunze de arţar pe umeri / pe creştet pe fruntea înaltă / Cum stătea aşa nemişcat unul i-a aprins o ţigară / altul s-a căuta prin buzunare şi i-a dat ceva bani / Eşti mulţumit au întrebat / sunt mulţumit a răspuns / părând înveselit peste măsură / l-au privit fix preţ de vreo zece secunde / apoi i-au dat foc”. Este ilustrativ acest poem şi pentru „efectul de înstrăinare” („verfremdungseffekt”-ul brechtian) de care uzează frecvent Diana Trandafir, într-o tentativă de a evidenţia alienarea ce subminează o lume defectivă de sens. Refugiul este tot fantasmatic, insuportabila realitate a celor (numai) cinci simţuri poate fi depăşită numai de vis (& coşmar, y compris!), precum în poemul „Tot un fel de căutare a fost”: „îmi întorc pielea pe toate feţele o scutur / o agăţ sus pe gard / Din casă iese mama împiedicându-se de un sâmbure / Oamenii umplu drumurile / nu mai am loc / Ar fi fost nedrept să constat lipsa / deşi tot un fel de căutare a fost / Traversez podeţul îngust din alt veac / Prin faţa mamei trec vedenii / pe creştet soarele cât oul de potârniche / Printre buzele strânse scuipă o sămânţă de fruct otrăvit / Ea nu mă vede eu totuşi o văd / să nu mai lungim vorba / apa trece prin vad”. Finalurile oarecum enigmatic-sentenţioase, parcă desprinse din experimentele dada ori din dicteuri ionesco-beckettiene, sunt şi ele o marcă a felului în care îşi construieşte Diana Trandafir discursul. O luciditate a poetei care ascunde, cum altfel?, cel puţin tot atâta dramă. O luciditate care, prin lejeritatea metaforei bogate, sugestive, ilustrează şi o creştere constantă, de la un volum la altul, a clarităţii şi a maturităţii viziunii. „Doamnelor şi domnilor îmi iubesc patria / sufăr de alb pe o mlaştină”. Ca şi autoarea, las descifrările pentru fiecare cititor în parte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu