Octavian Mihalcea – Umbra de fier

Dacă este evident, de mai bine de un secol, că poezia se face cu cuvinte (a se adăuga expresiei şi grăuntele necesar de caldă ironie strecurat de Mallarmé), nimic nu o obligă să locuiască în ele. La nivelul cel mai înalt, poezia îşi află sălaşul dincolo de cuvinte, în spatele lor, chiar înaintea existenţei lor, dacă-mi este permis să arunc mănuşa. Fiind de acord că „la-nceput a fost cuvântul”, atunci poezia îşi află sălaşul dincolo de acel început, în creuzetul din care energiile cele mai subtile şi-au iscat forma şi şi-au căutat trup. Actul Creaţiei Primordiale este un Act Poetic, invenţia de lumi este rostul prim al Poeziei, iară nu descrierea lor postumă. Dar dacă şi naşterea fiecărui om este un act poetic, moartea sa nicicum nu este altceva. Deja avangarda interbelică din secolul trecut a eliberat cuvântul de sensul imediat, conferindu-i identitate, deci existenţă proprie. A încetat să mai fie vehicul, a devenit cuvânt în libertate, iar lirismul, esenţial şi sintetic. L-aţi recunoscut aici pe Marinetti, urmele sale şi ale celorlalţi „revoluţionari” sunt mereu proaspete în poezia de azi.

De pe aceste premise se cuvine plecat, în opinia mea, la lectura poemelor lui Octavian Mihalcea, din noul volum numit „Umbra de fier” (Bucureşti, SemnE, 2016; cu ilustraţii de Alex Ivanov). „Instalaţia de avangardă funcţionează” – ne previne autorul, şi aş adăuga că o greşeală de tipar, ratată aici, ar fi urcat tensiunea versului şi reversului: „instalaţia de avangardă ficţionează” – dar m-aş cam îndepărta de sobrietatea autorului. Însă esenţa asta este, Octavian Mihalcea construieşte auster, economicos, foarte adesea asindetic, precum un eremit aşezat cu spatele în gura grotei penitenţei sale, privind în „adâncimi sihastre” „Mistuitele căi aurite, atunci când se revoltă ceara unui timp interesant”. Căci penitenţa este izvorul poemelor aşezate sub „umbra de fier”, suntem cu toţii „prizonieri din afară spre interior”, iar zidurile acestea dinlăuntru nu se pot sparge. „Captivitate strânsă la piept”, îmbrăţişată, aşadar, ca-ntr-o relaţie nevinovată victimă-călău. Un sindrom Stocholm de o frumoasă plasticitate a imaginii impresionist abstracte, esenţializate; de fapt, „poetul pictează poveşti”, în prezenţa timpului ca o materie inertă, lipsită de relief. Timbrul poemelor lui Octavian Mihalcea este angoasa existenţialistă lipsită de ethosul promotorilor direcţiei. „Simpla iluzie se petrece şi fuge pe întreaga cursă. Trecut fără viitor. Vară abstractă printre ierburi. Mult aşteptatele răspunsuri vin cu himerele traiului învingând expresia. Acum înclinăm forma tristă, alunecată. Urmează proba supliciului divers. Cumva inexprimabil.” Poemul tocmai citat, Acum înclinăm, descrie pierderea iremediabilă a legăturii cu realul, fie şi imaginat, elementele acestuia nu se mai leagă între ele, nu mai comunică. „Umbra de fier” este un şir nesfârşit de zăbrele cărora li se dezvăluie numai imaginea indirectă, desenul pe un perete îndepărtat. Toate întâmplările din acest spaţiu sunt stranii ca într-un spectacol de circ sau commedia dell’arte: „Satirul baroc înţeapă tablourile. Pătrundere zărită printr-un foarte abil fum. Vieţuire implacabilă împreună cu veninul. Lupa oricărei camuflări la plural. De altfel, luxul apare diferit peste dulcile pete.” (Pete dulci). Ar fi superfluu să se citească o asemenea construcţie eliptică în absenţa unei imaginări plastice, a construcţiei în minte a unui tablou cel puţin din genul acelora ale lui Chagall. Volumele sunt definite prin absenţa substanţei din forma obiectului: „Tot mai regretatele adâncimi vestesc discreţia lagunei. Mereu nouă, mângâierea măştilor pierdute. Din globul necunoscut vorbeşte legea redusă la esenţă. Valul – înaltă robie miraculoasă. Punere în scenă. Castel vestitor.” (Castel) Măştile apar adesea în poemele lui Mihalcea, însă este evident că nu mai există loc în care să te ascunzi, nu mai există intimitate, totul este la vedere – poemele acestea dau seamă de absurdul înstăpânit peste postmodernitatea în care vieţuim. Societatea transparentă (Gianni Vattimo), aici mai degrabă a transparenţei, în care marginile se pierd în indefinit, înseamnă eliberarea diferenţelor, dar, în viziunea lui Mihalcea, à rebours, y compris şi abandonarea oricăror reguli, manifestarea brută a imediatului. Fragmentarea dă iluzia pluralităţii, dar trecerea de la unitate la pluralitate e o formă de slăbire, de dezagregare resimţită la nivel intim. Poemul Demult este o excelentă ilustrare a acestei trăiri tragice a destinului: „Deplasare, deplasare, treptat spre alte cruste din univers. Consecinţa fugară soseşte cu mereu diferite detalii. Vitrina unui tip născut demult. Mişcări străine însoţesc vigoarea fragmentului. Pulbere albă pe negre păsări.” Imaginea finală, a reducerii întregului la un simplu contrast al nonculorilor, resemnificând moartea, pune punct oricărei nostalgii, dar speranţa se mai hrăneşte din iluzie câteva pagini mai departe, în poeme precum Altă linişte: „Spui că doar acolo e linişte. Nu ard parfumuri grele, despre care nici nu ai vrea să vorbeşti. Pare că vegetaţia protejează dovezile. Afară simţi (da, chiar ăsta e cuvântul tremurător!) cum te vânează altă linişte. Poate nu există, nu poate exista. Mai bine zbori cu îngerii şi aroma teilor. Tuşe salvatoare.” Deja se observă o altă coerenţă a expresiei, o căldură ivită de nu se ştie unde, dar aceste „scăpări de hăţuri” sunt rare la prea-lucidul poet Octavian Mihalcea. „Mag printre spini”, poetul combină elementele în căutarea unei ordini imposibile, dar „Aşa e realitatea eterului. Trist exil al flăcărilor diafane. Rădăcinile sunt nepieritoare, doar cheia supliciului însingurează atingerile odată preţioase. Ameninţarea pândeşte lumina. Florile iau trup animal. […]” (Libertatea eterului).

Abandonând căutarea unui imposibil Paradis pierdut, Octavian Mihalcea cutează să şi-l reconstituie din fragmente disparate, din lumini şi mai cu seamă din umbre, din „Ploi vechi la margine de tunet, verticale călătorii, chiar primejdii”, „nicio emoţie, numai şi numai imagini în amfora unor imposibile coincidenţe.” Cumva, Paradisul său devine convingător, dar niciodată vindecător, „Poezia trezeşte oricând culoarea ochilor”, dar „Peisajul atârnat în lanţ” „prin lumea scărilor volante” nu reuşeşte să dea sens unui puzzle descompletat. Asta e lumea construită de poet, ceva ce ar putea să fie dacă s-ar putea lega fie şi iluzoriu.