Emilian Marcu - Sfera de pământ

Poetul la Originea Lumii

Emilian Marcu este un elegiac iremediabil. Poet cu dexterităţi prozodice remarcabile, ceea ce-i permite să se folosească, formal, deopotrivă de versul clasic şi de cel liber, mai totdeauna în funcţie de substanţa poetică ce se vrea comunicată, el se aşază lejer şi temeinic în rând cu aceia care au deplâns, de-a lungul secolelor, Paradisul pierdut, Era luminoasă în care echilibrele lumii oamenilor păstrau intacte valori morale, etice, sociale tradiţionale. Acestora din urmă le închină imnuri luminoase, le ridică laude şi le deplânge degradarea. Lumea satului dintotdeauna este decor privilegiat, şi oamenii acesteia sunt personaje de prim-plan. E o lume care se pierde în ceaţă, dispare treptat: „Dar casa de la noi demult a-nzăpezit / În pleoapa celor ce-l conduc spre veşnicie. / Ţăranul cel bătrân de-acuma este mit, / Umbra-n pământ se-ascunde să îl ţie.” Chiar dacă se apropie cu emoţie de viaţa satului, poetul nu se lasă tentat de poetizarea pastorală, nostalgiile sale îmbracă haina unei conştiinţe tragice aparţinând existenţialismului de linie camusiană, mai degrabă decât a aceluia de linie sartriană. Evident, sursa primară este eminesciană, dar poezia lui Emilian Marcu se nutreşte esenţial din secolul al douăzecilea, din avatarurile vieţii rurale a acestui veac al tragediilor de toate felurile. Atitudinea spectaculară (expresivitatea actelor şi faptelor umane) şi atitudinea eroică (ieşirea din indiferenţă, optimism, pesimism, deznădejde) au relevanţă estetică în cadrele poeziei şi autorul nostru le pune în evidenţă cu asupra de măsură. „Pregătit ca pentru sărbătoare, / Înfăşat în mir şi‐n grâul din priviri / Un ţăran ce‐i gata de plecare / Stă‐ntre noi, aici, ca între musafiri. // Nu‐i acasă‐aici şi parcă‐l strânge / Rostul lumii care‐i e necunoscut. / Un ţăran, prin rana lui, ajunge / Să‐şi ia toată viaţa de la început.”

Ţăranul e împăratul lumii sale („În dimineaţa aceea luminoasă de mart / Intră cu bucurie ţăranul în câmp la arat. // Picioarele i se înmoaie de atâta bucurie / Că e împăratul bobului sădit în câmpie.”) de la naştere până la moarte („Prin toate cele ce i-au fost lumeşti, / Prin toate cele ce l-au dus prin viaţă, / În hainele-i curate-mpărăteşti / El este îmbrăcat în răni de ceaţă.”). Fără el, lumea şi-ar pierde sensul: „Rostul lumii-n el se-adună-ncet, / Ca la gura sobei fie-ntru rostire, / El, cu miere uns, anahoret, / Limbii noastre-i este pururi mire.” Iar sensul este în Istorie şi în Credinţă. „Rugile încinse ca un foc de mir / De călugări, Putnei, iată, înălţate / Pentru Ştefan, nins sub patrafir / Îi zidesc prin vreme o cetate. // Putna-nsăgetată în oloi / Scut îi este întru veşnicie. / Ştefan, veghe sfântă pentru noi / Trupu-ntreg ni-l ţine-n cununie.” Ele sunt fundamentele existenţei rurale şi pierderea lor trimite viaţa cotidiană în absurd. Acel amor fati de care vorbeşte Nietzsche, ca dovadă a vitalităţii, este, la Emilian Marcu, atitudine a sufletului contemplator şi religios, sursă evidentă şi semnificativă fiind binecunoscutul spirit mioritic. În faţa precarităţii şi finitudinii existenţei, doar conştiinţa tragică (de esenţă metafizică) poate face viaţa suportabilă, se afirmă, cu mijloacele artei poetice. „Zilele cu sânge ţi le-ai numărat / Şi de pleoapa mea te-ai aninat. / Pentru această grea călătorie / Şi spre lumea unei stele, de sabat / Am intrat ca într-o cununie!”

Evenimente din calendarul rural tradiţional sunt aduse în atenţia cititorului şi reconstituite în semnificaţiile lor cele mai profunde. Anul Nou: „E Anul Nou şi grâu-i încolţit, / Pe masa încărcată de lumină, / Vinu-n pahare-ncet s-a înăsprit, / Colindele de gânduri ni se-anină.”; Crăciunul: „Şi naşterea se împlini cum se cuvine, / Cu tot alaiul la-nceput de cale, / Ochiul divin privind, prin serafime, / Reci împliniri deschis e împlinirii sale.”; Paştile: „Pentru-această grea călătorie, / Tu mă pregăteai ca pentru cununie! / Eu, de pleoapa ta, atunci, m-am aninat: / Tu mă aşezai acolo ca-ntr-un pat. / În pământ intrând părea că aş sui / Treptele-mplinirii pentru-o altă, sfântă zi!”; Hramul: „Ai casei toţi de drumuri înveliţi / Se-adună-acum, în zi de sărbătoare / Cu dragoste, în umbră de părinţi, / Când candela-n lumină-i lăcrimare.”;

Un semn al permanenţelor îl constituie şi perechea lumină / umbră, prezentă în diverse ipostaze: „Peste o sută de ani, în vâltoarea luminii, / Ca într-o fântână fără sfârşit, / Voi vorbi prin ecoul cuvintelor / în eterica limbă română.”; „O lumină caldă ne colindă-n pleoape, / Fluturare tandră de aripă-n zbor.”; „Lumea de-apoi lumină-i mai întâi / Şi loc duios de trecere prin toate / Cu semnul crucii-n lucruri căpătâi / În clipa blândă, grea-n seninătate.”; Sub tâmpla casei, cu durere-mbracă / Umbra cea de înger prinsă-n calendar”; „Cu lumină caldă zăpăcită-n fluturi, / [...] / Să ne ţină umbra prinsă în inele”. La fel, nelipsite sunt rana, mereu cu o conotaţie legată tot de lumină, iluminare, revelaţie: „Vrând să-şi lumineze rănile din palmă, / Cum se luminează pâinea în cuptor, / Un ţăran privind pe rana calmă / Spală cerul cu tristeţe şi cu-atâta dor.” şi grâul – simbol al fertilităţii, al statorniciei, al legăturii cu pământul dătător de viaţă: „Grâu-n buzunarele-i umflate de răcoare / Geme-ncet şi-n pâine, deodată s-a făcut / I-a urcat, tiptil, pământul pe picioare / Că s-a-nchis în grâu, în taină-acolo-n lut.” sau „Tot mângâiat de palme cu înflorirea rănii, /Tot mângâiat în racla tăvii a nuntire, / Aluatul proaspăt e grâul în mătănii / La buza vetrei copt spre pomenire.”

Într-un asemenea context existenţial, era firesc să apară şi elementul folcloric, muzicalitatea inspirată din versul popular. Colindul: „Luminată lume, lume luminată, / La răscruce-anume clopotul tot bată, / Zarea-n două-mpartă / Pâinea cea curată, / Pâinea făr-de care / Nu ai împăcare!”. Descântecul invocaţie: „Doamna mea, pe-un pat de ceară, / Ai s-adormi tu, căprioară! // Doamna mea, pe-un pat de dor, / Am s-adorm eu căprior!”.

Dar măsura profunzimii viziunii poetice se dă, cu adevărat, în poemele cu vers liber, acolo imaginile devin tot mai bogate şi desfăşurarea reflecţiei asupra vieţii şi a rosturilor ei, asupra existenţei lumii devine strălucitoare şi bogată. „Nimic mai sigur decât / Această împletitură a nisipului în ornic, / Nimic mai trainic, / Nimic mai adevărat decât drumul robilor / Pe o invizibilă funie de nisip.”

Se poate afirma, fără riscul erorii, că Emilian Marcu îşi invită cititorul, şi de această dată, să fie egal cu Poetul, să participe la crearea unui adevărat ontotext (cu un termen al lui Roland Barthes), adică chiar Textul Lumii, locul producerii semnificaţiilor, al concomitenţei, originea Poeziei, acolo unde sunt abolite categoriile temporalităţii lineare. „Lumina cea palidă rostogolită pe piscuri / Cuprinde în chingile somnului chiar orizontul. / Niciun semn, pe sub zare, nicio adiere, / E pace desăvârşită ca în stupul de miere.”