Un poet cu
potenţial liric real se arată a fi Vali Orţan, antrenat de un vitalism
dezinvolt, lăsat liber de (prea) multe ori, în volume cu frumoase titluri (Glonţul predestinat, Miere de nuferi le
am acum la îndemână), demne de citit cu răbdare şi înţelegere. Aspiraţiile sale
sunt dintre cele mai înalte: „când ajungă să stai cu zeii la masă / nu le turna
în pahare. bea, cot la cot cu ei.” (singurătatea
ca erezie), chiar dacă apelează şi la locuri comune („perpetuu candidat la
titlul / de amant / al morţii…”; „sânii tăi sfidează gravitaţia”) sau nu evită
formulări nefericite („hai să facem dragoste cu ferestrele deschise” – se poate
lesne replica: nu ar fi mai bine cu o femeie / cu un bărbat?). Nu în aceste
neîmpliniri stă, însă, esenţa poeziei lui Vali Orţan, ci în viziunea critic
deschisă asupra existenţei.
Glonţul predestinat (2015,
Grinta, Cluj-Napoca) stă, în bună parte, sub semnul unui eros crud, care
virează, adesea, în naturalism sau în deşertăciune: „te plimbi goală / în
întunericul camerei. / nălucă albă cu miros / de iele despletite jucând la
răscruce” (dans); „dezbracă-te! /
vreau să-ţi văd / defectele… / vreau să te simt neruşinată… / ador lehamitea /
post-orgasmică!” (dreptul la consolare);
„sânii tăi înmugureau / în căuşul privirilor mele / […] / zâmbind, ţi-am pus /
mâna pe pubis… / […] / ţi-am sărutat umerii / pe care n-o să crească / niciodată
aripi” (seară în doi); „vremea
cireşelor la urechi / a trecut. / ce-ai zice de nişte mere? / un colier de mere
putrede / te-ar prinde minune” (logodnă).
Se observă tendinţa de a deliriciza textul, de a trimite în derizoriu momente
care, altfel, suntem obişnuiţi să ne ofere emoţie şi sentiment. Ceea ce nu ar
fi neapărat de reproşat, dacă realizarea expresivă ar fi fără cusur. Însă,
odată cu eliminarea liricului, urmele de poezie devin tot mai puţine, iar
încercarea de restaurare a ei tot mai stângace. Cu atât mai evidente, în
context, devin momentele de reală inspiraţie pe care Vali Orţan le exploatează
destul de bine. Iată nişte (re)sentimente
în ton cu poezia contemporană: „ura e mult mai profundă / ca o sută de votcă /
făcută pe din două, / băută până când penele / de pe coapsele / dansatoarelor
de samba / devin păsări / […] / …ştiind / că dragostea este o rană / bună de
pus la rană.” Formule fericite, semnificative, uneori cu valoare de sentinţă,
găsim în multe locuri: „poeţii sunt nişte actori, / […] / bieţi păcătoşi / la
spovedanie” (fum); „umplutura de
clipe / dintre fericire şi agonie, / dintre voluptate şi durere, / dintre
minciună şi adevăr / s-ar putea numi viaţă… // sau o mirare a pietrei.” (târziu); „frumoasă ca o persecuţie adusă
liniştii / […] / buzele noastre au făcut dragoste / gândind că putem învăţa
fluturii să zboare”; şi chiar în poeme integrale, precum mi-e somn în spatele ochilor, eşafod,
cazinou, fotograme. Reconfortante sunt vagi ecouri din Nichita Stănescu în
poeme precum cocoşul de tablă ori următoarele şapte zile („noi ne purtăm
frica în trup / ca pe un sânge care ne trăieşte”), ecouri regăsibile şi în
volumul următor. Naştere/re-naştere, linişte/tăcere sunt constante ale poemelor
din acest volum, unde aflăm că „fiecare soldat / are un glonţ predestinat”, dar,
în lipsă de unitate valorică, dezordinea lirică, evaziunea din sistemul
referenţial al poeticii dintotdeauna, fără a semnifica revoltă, fie şi formală,
apasă asupra receptării, asupra plăcerii lecturii.
Miere de nuferi (2016, Tim,
Reşiţa) ni se dezvăluie întâi ca o surdinizare a entuziasmului erotic din
cartea anterioară, raţionamentul ia locul expresiei cât de cât calofile, al metaforei
convingătoare, şi se câştigă în unitate şi ordine. Reflecţiile sunt mai puţin
spectaculoase liric, pe alocuri aerul didactic grevează asupra dezvăluirii
emoţiei, iar verbiajul colocvial nu aduce prea mult poeziei pe care autorul o defineşte
astfel: „un melc fără casă / sau o răstignire / pe hârtie”. Însă reuşitele nu
sunt puţin, pare că Vali Orţan se simte mai bine într-un asemenea context
stilistic. Trecând peste formulări de genul „mirosea a noapte de toamnă / când
se culeg viile” (gusturi) sau „cea
mai frumoasă sare / este aceea a trupului tău / stors de iubire”, ajungem la
poeme cu arhitectură bine definită: „am luat fiecare înger şi / i-am cercetat
penele / până când n-a mai rămas nimic / îngeresc din el // am luat fiecare
sfânt şi / i-am cercetat sfinţenia / până când n-a mai rămas nimic / sfânt din
el // am luat fiecare femeie / şi am cercetat-o / până când am început să spun
/ te iubesc / mamă” (credinţă). În
aceeaşi categorie intră nici tânăr nici
bătrân ori trăim vremuri vesele:
„uneori viţa nu-i decât o fotografie sepia / la care priveşti prin fumul /
ţigării uitate aprinsă / în colţul buzelor / o fotografie alb negru / privită
prin sticla paharului / cu vodca ieftină / mai ieftină decât o poză / făcută în
copilărie la bâlci / în miros de mici şi zgomot de căluşei / […] / ca nişte
copii mari / desenăm cu creta pe pereţi / trenuri cu geamuri în fugă / ferestre
prin care nu se vede / nici un chip / doar umbrea alegând / odată cu trenul”.
În acest volum descoperim şi un fel de ars
poetica: „stăteam de vorbă cu o coală albă / voiam să scriu un poem / ceva
despre viaţă moarte naştere / credinţă ceva filozofic / sau despre natură / ea
nu şi nu / ce atâtea teme / scrie-l cu dragoste / şi va fi”, din care putem
deduce lesne resorturile intime ale creaţiei lui Vali Orţan: iubirea de semeni
şi iubirea de viaţă, chiar dacă disimulate în poeme cu valenţe de reflecţie
asupra unei existenţe aflate sub semn sisific. Virajul spre sensuri înţelepte
chiar îi reuşeşte poetului, aspectul de cvasi-parabolă inducând o robustă emoţie
intelectuală, el abordând fără spaime teme dintre cele mai mari: „e ca atunci
când te rătăceşti / în pădure şi nu te sperie / desimea copacilor / nici măcar
lăstărişul / te sperie luminişurile / locurile unde nu / te mai poţi ascunde” (frica de libertate); „cred că am fost
fericit / de câteva ori în viaţa asta / doar că nu s-a găsit nici un fotograf /
prin preajmă / să imortalizeze momentele acelea / oricum fericirea e bună / în
doze mici / ca un pahar cu palincă înainte de masă / să-ţi facă poftă / de
viaţă” (fericirea în doze mici);
„demolăm zidurile celorlalţi / spre a le clădi pe ale noastre / adăugăm
cărămizi / zidurilor noastre / cu teama de a nu afla / ce este dincolo /
ameninţare sau libertate” (zi de zi).
Tendinţa aceasta reflexivă, chiar apodictică, în demersul liric, îi stă bine
poetului. Definiţiile sale sunt semnificative, uneori surprinzătoare, au aerul
unor compoziţii orientale (multe sunt chiar în evident spirit haiku), claritate
şi sensibilitate în stare pură: „de multe ori / viaţa seamănă cu sticla unei
lămpi / cu gaz / când laşi fitilul prea mare / afumă / când laşi fitilul prea
mic / rămâi în beznă” (fitilul ca axiomă).
Remarcabil îmi pare poemul despre linişte,
care creşte precum o construcţie gaudiană: „[…] / o linişte ce doare / […] / o
linişte ce sperie / […] / o linişte ce linişteşte / […] / noaptea s-a lăsat de
mult / şi începe lupta cu scara”, dar închide în cuvinte un existenţialism de
fond, în care absurdul lumii se revarsă nestingherit. Dezinvolt, stăpân pe sine
este Vali Orţan în asemenea poeme de atitudine, mai mereu la limita depresiei, a
înţelegerii vieţii ca anticameră a morţii: „deşi umbra pare vie / şi
independentă / fără lumină / se dizolvă / în întuneric / dar nu-l sporeşte” (paradox); „înainte să arunc piatra / o
privesc / ca pe o oglindă / în care chipul meu / e încă prizonier” (david).
Înşelătoarea ambiguitate a expresiei, formula eliptică de care uzează uneori
fac foarte bine poeziei. O claritate înşelătoare este la îndemâna lui Vali
Orţan. A se vedea poeme precum întomnare,
cazonă, angoasă ori chiar miere de
nuferi, despre pierderea tragică a naturaleţei, a legăturii cu viaţa vie:
„când perla nu se mai naşte / dintr-un gunoi / intrat în ochiul scoicii / şi e
doar o podoabă / vândută de bijutieri / când nufărul nu-şi mai trage seva / din
nămol / şi e doar floarea / vândută de ţigănci / când rugăciunea / trece prin
litanie / şi devine cor bisericesc / ne rămâne speranţa / că ne vom îndulci /
cu miere de nuferi.” În direcţia aceasta îmi pare să se simte acasă poetul şi
mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe viitor, încercând să pună ordine în haos, iar nu
să-l instaureze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu