Retorică
şi sentiment
Dezarmantă sinceritatea acelei ars poetica din deschiderea volumului de
debut* al Danielei Mărginean! „Poezia mea nu-mi aparţine, / e partea aceea
neîmblânzită din mine, / ce se naşte în lumină şi se odihneşte în rai… / un
flamingo cu trup şi aripi de stele”. Cititorul este „avertizat” că nu va fi
invitat a pătrunde în întunecimile fiinţei, în absconsul psihologiei abisale,
nu se va rătăci fără speranţă în tristeţi şi melacholii abandonante. O poezie
luminoasă, delicată fără a deveni sentimentalistă, ni se propune, de parcă
lumea în care s-a refugiat poeta i-a devenit locuire permanentă, unde
seninătatea şi muzica celestă domină fără păs. „Te-am aşteptat să-mi fii / în
suflet armonie, / să mă înalţi ecou / de orgă-n catedrală / te-am aşteptat
fiori / şi miezul dulce de migdală.” Simbolistica este din zona pozitivă, chiar
miezul dulce de migdală, semn al fericirii matrimoniale, conducând lesne la
ţinta-dorinţa de împlinire înlăuntrul familiei. Desigur, nimic nu ne asigură de
asta, histrionismul poetului fiind întotdeauna derutant.
Daniela Mărginean îşi desfăşoară
cu dezinvoltură demonstraţia că oximoronul strălucitor din titlul volumului
este o realitate. Lumina rece este ridicată la căldura sufletului, e
însufleţită, adică, i se dă viaţă înlăuntrul fiinţei. Chiar dacă „veşnicia /
avea gust de lut / şi respiraţia încleiată sub coastă”, chiar dacă „îmi picură
noaptea în sânge / în pleoape” şi „Se înalţă peste mine întunericul”, „Mi-am
întins limpezimile / şi mi-am înfipt fiorul / în lumina unui răsărit”. În acest
mod curge poezia aceasta, dinspre întuneric spre lumină, spre deschiderile
largi ale visării. Chiar şi cuvintele de care se serveşte par a fi prea puţin,
de unde voinţa de eliberare de ele şi de comunicare directă: „Ce bine ar fi /
dacă n-ar exista cuvintele, / iar gândurile noastre, / păsări de soare, / s-ar
desena / în zbor de adevăr!” „Lavă topită peste gheaţă de suflet”, iubirea
traversează paginile volumului, mai mult sau mai puţin expresiv, uneori cam în
grabă, de parcă ceva ar fi evanescent, s-ar pierde; şi tocmai cuvintele joacă
uneori feste prin exces de genitivare, cu adjective, adverbe, complemente
directe şi circumstanţiale fără a aduce plus de semnificaţie.
Acolo unde limbajul este simplu,
mesajul se limpezeşte şi metafora câştigă în expresivitate. Poezia Danielei
Mărginean rezistă, însă, chiar ascunsă, adesea, precum pepitele de metal
preţios sub sterilul înşelător. Imagini remarcabile, bogate în sugestie, se
ivesc precum iezere în păduri: „Ţipăt de păsări căutându-şi perechea, / prin
noapte de smoală, aburindă de noi, / naiuri de greieri găsindu-şi odihna / în
cântecul lor ca picuri de ploi…” Excelenţa prozodică dă şi încredere pentru
împlinirea posibilă a cererii de a fi în şi întru poezie, care se
repetă, la răstimpuri: „creşte-mi aripi de înger / şi du-mă, noapte târzie, /
în zorii lui, să mă faci poezie!”; „Picură-mă rouă-n amintiri, / ca-ntr-o
aşteptare cu miros de brumă, / ca-ntr-o amorţire de cuvinte arămii!... /
Picură-mă-n cântec de lăută / şi în cântec de cocori târzii, / picură-mă-n cânt
de poezii!...” . Formulări poetice de genul „aşteptare cu miros de brumă”,
„cântec de cocori târzii”, precum şi altele multe („noaptea mă pândea cu gură
de lup”, „zborul nu te întreabă de ai aripi / ci te aruncă din înalt”, „Prea
verde-i de mirarea iarba / când pasul dezgolit înmugureşte”) dau seamă de înzestrarea
indubitabilă pentru exprimarea prin poezie a fiinţei lăuntrice numite Daniela
Mărginean. Poeme cu ar fi „Şi ieri şi azi şi mâine”, „De-aş fi pădure”, „Bruma
aşteptării” (din nou!), „Sunt numai duminică”, „Mă-nalţi pe-o stâncă” (unde
ritmul şi rima servesc excelent retorica mesajului îndrăgostit), „Cine sunt?”
şi numeroase altele se constituie ca premise pentru o dezvoltare viitoare
interesantă a drumului prin poezie. Simplitatea, seninătatea cu arome vagi din
poetica orientală, esenţializarea fac bine modului în care poeta caută a se
dezvălui în interogaţiile şi dubitaţiile sale. Iată un exemplu de reflecţie cu
tonuri sentenţioase: „Cerul e senin, dincolo de nori / şi soarele este mereu
răsărit pentru cineva… // Noaptea nu vine să ne întunece, / ci să ne-arate
strălucirea stelelor… // De ce gândeşti doar nopţi noroase, / de ce priveşti
doar anotimpuri împietrite de ger? // E atâta pace în univers, / şi e atâta
linişte, şi atâta iubire… / nu îţi întinde umbre peste strălucire!... // Lumina
înghite întunericul / şi întunericul înghite lumina… / Ai grijă ce lup flămânzeşti!”
(Ai grijă ce lup flămânzeşti). Versul
final aruncă toată imageria anterioară dincolo de semnificaţiile aparent
didacticeşti, în zona poeticului înalt, frizând filosofarea în marginea
existenţei. Retorica imperativă serveşte şi nu serveşte poeticul, autoarea se
lasă adesea dusă de val şi cheamă în mod repetat şi redundant, dar revărsarea
aduce mereu grăunţe aurifere, din care oricând se pot alcătui bijuterii
strălucitoare.
Alternativa este oricând posibilă,
însă, un poem precum „Mă înalţi în tine” sugerează o forţă a solemnităţii de
care poeta nu este deloc străină, dată fiind sorgintea sa ardelenească. O
figură de stil cu rol retoric special, reluarea unei părţi a primului vers,
„Mi-am îndoit genunchii”, în toate cele cinci strofe, care subliniază, prin
repetiţie, criza interioară, căutarea unui sens al existenţei, creşte efectul
asupra lectorului şi obligă la participare directă. „Mi-am îndoit genunchii
plini de sânge, / când coboram în mine să-mi caut începutul /[…] // Mi-am
îndoit genunchii să sap în ape tulburi / ce spumegă în mări şi vin torent din
fluvii /[…] // Mi-am îndoit genunchii să-mi pot pleca fiinţa / în taina
de-nălţare a unei rugăciuni / […] // Mi-am îndoit genunchii să pot îmbrăţişa /
în urma tălpii tale de cer, o poezie /[…] // Mi-am îndoit genunchii / să-mi pui
din versuri aripi, / să mă înalţi în tine!...” Este o dimensiune a poeticului în care Daniela
Mărginean se simte foarte bine, cuvintele par a se aşeza lesne, în spuneri
limpezi, ritmice, y compris
libertatea de a ieşi în zona versului liber cu strofa finală. Nu este oricui la
îndemână îndrăzneala aceasta, cum şi recursul la versul vioi de inspiraţie
folclorică (6-7 silabe) din delicatul poem vecin, „Clopot de brânduşă”: „[…]
Aceasta nu sunt eu / e primăvara beată / ce-ţi bate blând la uşă / […]”, ori din
cel numit „Într-o muzică sfântă”: „[…] Într-o linişte veche, / într-o linişte
nouă, / te colind să mă-nalţi / ca pe-un cântec de rouă” […]. Ca observaţie
marginală, a cărei semnificaţie ar putea fi subiectul unei analize viitoare,
ideea „înălţării”, a „zborului” pare a fi leitmotiv, în diferite form(ul)e,
de-a lungul întregii arhitecturi a cărţii.
Dacă va insista pe acea parte
„neîmblânzită” din sine şi o va scoate mereu la lumină, cu incontestabilul său
talent, cu neobosita dorinţă de a se scrie pe sine în cuvinte care cheamă
gândul şi pune la încercare imaginaţia Celuilalt, cu locuirea din ce în ce mai
statornică în (şi întru) poezie, Daniela Mărginean va
reuşi să ocupe un loc distinct în peisajul literar actual, să ne surprindă şi
să ne bucure continuu, descoperind în noi, pentru noi, luminile şi seninul,
câştigându-ne drept cititori admiratori ai unei direcţii pe care, cândva, Romul
Munteanu o numea „poezie a sentimentului” şi căreia îi hărăzea un loc esenţial
în veacul al XXI-lea. Chiar aici îi este calea de ales: „Mi-e sete de mine / corabie
lunecând în lumină”.
_______
* Daniela Mărginean, Zăpezi de
soare, Editura Genius, Bucureşti, 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu